Cosovan v. Republica Moldova – nr. 13472/18

Hotărârea din 22.3.2022 [Secţia a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament degradant

Tratament inuman

Anchetă ineficientă

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-3

Caracterul rezonabil al arestului preventiv

 

Eșecul autorităților naționale de a-și îndeplini obligațiile pozitive, privind acordarea asistenței medicale necesare în perioada aflării în detenție – încălcare

Pe 20 martie 2018, reclamantul, dl Serghei Cosovan, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 3 din Convenție, dat fiind faptul că nu i-a fost acordată asistența medicală necesară și că starea sa de sănătate era incompatibilă cu detenția. De asemenea reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, dată fiind insuficiența motivelor invocate în sensul menținerii sale în detenție.

În fapt:

Reclamantul deținea două afaceri în Republica Moldova și era membru al Consiliului local al orașului Codru, reprezentând partidul politic de opoziție P.N.

Pe 26 septembrie 2017, reclamantul fiind citat s-a prezentat la Procuratură, unde a fost arestat fiind învinuit de comiterea infracțiunilor de abuz de serviciu și escrocherie, dat fiind faptul că a acceptat sume de bani de la mai multe persoane în schimbul promisiunilor false că vor deveni proprietarii unor chioșcuri metalice destinate vânzării de mărfuri.

Pe 29 septembrie 2017, Judecătoria Chișinău (sediul Centru) a dispus în privința acestuia aplicarea măsurii preventive sub formă de arest pe un termen de 30 de zile. Totodată, a constatat că urmărirea penală a fost pornită în mod legal și că a existat o bănuială rezonabilă că acesta a comis o infracțiune deosebit de gravă pentru care legea prevedea pedeapsa privativă de libertate de până la 15 ani și că putea să se eschiveze sau să creeze obstacole în buna desfășurare a urmăririi penale.

Pe 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea din 29 septembrie 2017. Totodată, instanța a constatat că bănuitului i se putea acorda asistență medicală corespunzătoare și în detenție și că, în cazul în care administrația penitenciarului ar fi confirmat imposibilitatea de a fi tratat în penitenciar, acesta ar fi putut fi transferat la o instituție medicală.

Detenția bănuitului a fost prelungită în repetate rânduri. De fiecare dată, instanțele s-au bazat în esență pe motivele anterioare.

Pe 24 aprilie 2018, Judecătoria Chișinău (Sediul Centru) a înlocuit măsura preventivă aplicată cu arest la domiciliu pe un termen de 30 de zile și a dispus eliberarea imediată a acestuia din detenție. Instanța a menționat că posibilitatea aplicării unei pedepse cu închisoarea pe termen lung nu putea să justifice detenția acestuia. Mai mult, potrivit certificatelor medicale anexate la dosar, boala de care suferea se afla în stadiu terminal, ceea ce prezenta un pericol pentru viața sa. Boala acestuia a constituit un motiv de eliberare de la executarea oricărei pedepse, după cum se confirmă într-o scrisoare a Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP). Deși reglementarea relevantă prevedea eliberarea de la executarea pedepsei doar pentru persoanele condamnate, instanța a considerat absurd ca o persoană aflată în arest preventiv să nu beneficieze de același drept. Continuarea deținerii unei persoane într-o asemenea stare de sănătate l-ar fi expus la suferințe care puteau echivala cu tortura. Instanța a constatat un singur motiv invocat de partea acuzării în favoarea detenției, acela de a menține ordinea publică: totodată a reținut că presupusele victime au protestat împotriva posibilei eliberări a acestuia. Totuși, având în vedere starea de sănătate a acestuia, raționamentul menținerii ordinii publice a fost insuficient pentru a justifica continuarea detenției sale ori același scop putea fi atins prin dispunerea arestului la domiciliu.

Bănuitul a fost eliberat din detenție pe 24 aprilie 2018, însă în timp ce părăsea Penitenciarul nr. 16, a fost arestat din nou de către ofițerii Direcției de Poliție Chișinău.

Pe 27 aprilie 2018, instanța a dispus aplicarea măsurii preventive sub formă de arest în privința acestuia pe un termen de 30 de zile.

Pe 17 mai 2018, instanța care a dispus aplicarea măsurii preventive sub formă de arest la domiciliu în privința acestuia, a anulat încheierea la solicitarea procurorului, care avea la bază o altă urmărire penală.

Pe 11 iulie 2018, Judecătoria Chișinău (Sediul Buiucani) l-a recunoscut vinovat de săvârșirea infracțiunii de escrocherie, prejudiciul total cauzat fiind de 8.000 EUR. Instanța l-a condamnat la șapte ani de închisoare, sentința fiind menținută de către Curtea de Apel Chișinău pe 28 noiembrie 2018.

Pe 9 iulie 2019, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza la rejudecare în Curtea de Apel Chișinău.

Pe 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Chișinău a menținut parțial sentința primei instanțe din 11 iulie 2018. Instanța l-a condamnat la șapte ani privațiune de libertate și l-a obligat să achite celor două victime suma totală de 8.000 EUR. Instanța a reținut, că în Penitenciarul nr. 16, i-a fost acordată asistența medicală necesară și că a existat o dinamică pozitivă în ceea ce privește starea sa de sănătate.

Pe 24 martie 2020, Curtea Supremă de Justiție a casat din nou decizia instanței inferioare și a trimis cauza la rejudecare la Curtea de Apel Chișinău.

Între timp, pe 18 noiembrie 2019, Judecătoria Chișinău (Sediul Ciocana) a examinat cererile îniantate de către avocatul condamnatului pe 10 iunie 2019 și de către administrația Spitalului Penitenciarului nr. 16 din 3 iulie 2019 privind eliberarea acestuia din motive de sănătate. Instanța a menționat că instituția responsabilă de executarea unei pedepse trebuia în termen de cinci zile de la constatarea existenței bolii să înainteze instanței de judecată o cerere de eliberare din motive de sănătate, împreună cu dosarul medical al condamnatului. Referindu-se la opinia expertului și constatând că starea sa de sănătate se înrăutățește, instanța a admis cererile și a dispus eliberarea acestuia.

Pe 25 martie 2021 condamnatul a decedat în Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime” din Chișinău.

 

Starea de sănătate a reclamantului și asistența medicală acordată acestuia 

Pe 8 mai 2018, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să se asigure că toate probele sale necesare investigațiilor medicale să fie prelevate de către instituții medicale acreditate conform legislației naționale, Spitalul Penitenciarului nr. 16 nefiind astfel acreditat. De asemenea, a solicitat respectarea strictă a protocolului clinic național de tratare a hepatitei cronice de tip C și a cirozei hepatice, adoptat în 2013.

Totodată reclamantul a solicitat să fie eliberat în temeiul articolului 95 alineatul (2) din Codul penal.

Pe 31 iulie 2018, reclamantul a fost transportat la Institutul de Oncologie al Ministerului Sănătății pentru o procedură, pe care a refuzat să o facă.

 

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție

Curtea a reiterat că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție. Evaluarea acestui nivel minim de severitate este relativă; depinde de toate circumstanțele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice și psihice în privința acestuia și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a reclamantului.

Cu privire la persoanele private de libertate, articolul 3 din Convenție impune statului obligația pozitivă de a se asigura că o persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitatea și metoda de executare a măsurii să nu-l supună suferinței sau unei dureri de o intensitate care depășește nivelul inevitabil al suferinței inerente detenției. Suferința care reprezintă rezultatul bolii naturale, fizice sau psihice, poate încălca articolul 3 atunci când este sau riscă să fie exacerbată de condițiile de detenție pentru care autoritățile sunt responsabile. Starea de sănătate și bunăstarea deținutului trebuie să fie asigurate în mod corespunzător, fiindu-i oferită asistența medicală necesară. Astfel, detenția unei persoane care este bolnavă în condiții fizice și medicale inadecvate poate, în principiu, să constituie un tratament contrar articolului 3 (Gülay Çetin v. Turcia, nr. 44084/10, § 101, 5 martie 2013).

Pentru a stabili dacă detenția unei persoane bolnave este conformă cu articolul 3 din Convenție, Curtea ia în considerare trei factori diferiți (Dorneanu, §§ 77-80).

Primul factor este starea de sănătate a reclamantului și efectul asupra acestuia a condițiilor din penitenciar. Condițiile de detenție nu pot supune în niciun caz o persoană privată de libertate la sentimente de frică, anxietate sau inferioritate capabile să o umilească și să o înjosească și, eventual, să-i afecteze rezistența fizică sau psihică.

Al doilea factor care trebuie luat în considerare se referă la faptul dacă asistența medicală și tratamentului acordat în detenție au fost corespunzătoare. Nu este suficient ca deținutul să fie examinat și să i se stabilească un diagnostic; este vital ca să-i fie oferit un tratament corespunzător diagnosticului, însoțit de îngrijiri medicale adecvate.

Al treilea și ultimul factor este decizia de a continua sau nu detenția persoanei având în vedere starea sa de sănătate. În mod evident, Convenția nu prevede nicio „obligație generală” de a elibera un deținut din motive de sănătate, chiar dacă acesta suferă de o boală care este deosebit de dificil de tratat. Cu toate acestea, Curtea nu poate exclude posibilitatea ca, în cazuri deosebit de grave, să apară situații în care buna administrare a justiției penale să impună aplicarea unor măsuri preventive sub forma unor măsuri umanitare.

Referitor la starea de sănătate a reclamantului și efectul detenție asupra acestuia, s-a observat că reclamantul suferea de o afecțiune gravă, însoțită de o serie de complicații, pentru care primea tratament.

Cu privire la calitatea îngrijirilor și asistenței medicale acordate, Curtea a reținut mai întâi că Spitalul Penitenciarului nr. 16, în care reclamantul a primit o parte semnificativă a tratamentului său, nu a fost acreditat oficial de către autoritățile RM ca instituție medicală. Curtea a considerat, totuși, că dincolo de acreditarea formală, ceea ce este important este dacă, în practică, instituția a fost capabilă să ofere asistența medicală necesară stării de sănătate a pacienților săi.

Prin urmare, Curtea a trebuit să examineze dacă, în special în cazul reclamantului, a fost acordat un tratament care corespundea cu starea sa de sănătate. În acest sens, a observat că anumite proceduri medicale au fost prescrise și nu au fost pe deplin urmate (în special, numărul și periodicitatea tratamentelor prescrise în concluzia Comisiei medicale din 27 martie 2018, precum și vizita la un hepatolog, a întârziat cu aproape patru săptămâni.

Cu referire la principiul echivalenței tratamentului în penitenciare și în afara acestora (Wenner v. Germania, nr. 62303/13, § 66, 1 septembrie 2016), Curtea a considerat că, în cazul în care este disponibil un anumit tratamentul în general în afara penitenciarului și, cu excepția unor circumstanțe extraordinare, asistența medicală impusă de starea de sănătate a unui deținut nu ar trebui refuzat sau efectuat parțial doar pentru că nu există un astfel de tratament (sau un medic specialist) în penitenciar sau nu sunt suficiente resurse.

Mai mult, începând cu 2 martie 2018, medicii au indicat supravegherea reclamantului de către un medic hepatolog. ANP a informat avocații reclamantului că acesta a fost consultat de către un medic hepatolog de cinci ori pe parcursul anului 2018.

Recomandarea făcută pe 13 iunie 2018 de a transfera reclamantul într-o unitate subordonată Ministerului Sănătății (adică într-o instituție medicală de stat) a fost pusă în aplicare abia în iunie 2019. Întrucât această recomandare a fost făcută de către cea mai înaltă autoritate medicală din cadrul ANP, care cunoștea tipurile de tratament disponibile în penitenciare, aceasta putea fi înțeleasă în sensul că, cel puțin la acea dată și în opinia instituției medicale din penitenciarul respectiv, reclamantului nu i se acorda asistența medicală impusă de starea sa sănătate.

S-a observat că reclamantul nu a avut încredere în medicii penitenciarului, refuzând să facă anumite investigații și solicitând ca acestea să fie efectuate de către instituții medicale acreditate, Spitalul Penitenciarului nr. 16 nefiind astfel acreditat. Mai mult, administrația penitenciarului a trebuit să organizeze transportul și paza fiecărui deținut căruia i se acorda asistență medicală în instituții medicale de stat, ceea ce i-a creat propriile complicații logistice și poate financiare. Conform informațiilor prezentate de către Guvern, serviciile medicale acordate deținuților erau prestate în bază de contract. Totuși, acest lucru implica cheltuieli suplimentare pentru penitenciar, iar administrația penitenciarului fiind astfel motivată să limiteze asistența medicală acordată deținuților în afara penitenciarului, situație care putea crea un conflict de interese pentru medicii penitenciarului, ceea ce nu era cazul. În acest sens, Curtea a observat că Comitetul pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane (CPT) a îndemnat Guvernul Republicii Moldova să transfere responsabilitatea pentru medicii care lucrează cu deținuții din Departamentul Instituțiilor Penitenciare către Ministerul Sănătății. În plus, CPT a remarcat în mod expres ca fiind o problemă lipsa independenței medicilor din penitenciar față de administrația acestuia.

Al treilea factor care a fost examinat a fost dacă continuarea detenției reclamantului a fost compatibilă cu starea sa de sănătate. În acest sens, Curtea a notat mai întâi că nu poate fi contestat faptul că boala și complicațiile acesteia se numărau printre cele pe care legea RM le considera suficient de grave pentru a permite instanței să elibereze o persoană condamnată de la executarea pedepsei. Curtea a remarcat, că deși articolul 3 nu stabilește o obligație generală de a elibera o persoană grav bolnavă, nu este exclus ca, în cazuri deosebit de grave, buna administrare a justiției penale să necesite aplicarea unor măsuri umanitare.

Curtea a reținut că, potrivit regulamentului relevant, motivul incompatibilității stării de sănătate a unei persoane cu detenția îl reprezintă pericolul pentru viața acesteia sau incapacitatea acesteia, ca urmare a unei boli, să desfășoare activitatea zilnică. Deși, o instanță a recunoscut că boala reclamantului se afla în stadiul terminal, prezentând un pericol pentru viața sa, acesta a fost ținut în detenție încă 17 luni.

La fel ca și judecătorul de instrucție, Curtea, având în vedere circumstanțele cauzei prezente, nu a văzut nicio justificare pentru a face deosebire în sensul articolului 3, între o persoană condamnată printr-o hotărâre definitivă și o persoană deținută, când este vorba de suferința cauzată de detenția care este incompatibilă cu starea de sănătate a persoanei. Nici instanțele naționale, nici Guvernul, în observațiile sale, nu au oferit vreo explicație pentru aplicarea unui astfel de tratament. De fapt, o astfel de diferență poate fi considerată discriminatorie.

În lumina celor de mai sus și ținând cont de toate circumstanțele cauzei, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a preveni suferința reclamantului care depășește nivelul de suferință specific detenției. Astfel, a constat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în prezenta cauză.

 

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție

Curtea a făcut trimitere la principiile descrise în cauza Buzadji v, Republica Moldova [MC] (nr. 23755/07, §§ 84‑114, 5 iulie 2016). În speță, a reținut că, pentru a dispune și a prelungi detenția reclamantului, instanțele s-au referit la o serie de criterii, precum gravitatea infracțiunii, riscul de evadare sau recidivă, precum și influența asupra urmăririi penale prin distrugerea probelor sau influențarea martorilor și a victimelor. Curtea a considerat că acești factori erau, în principiu, relevanți. Cu toate acestea, instanțele naționale nu au indicat pe ce probe s-au bazat pentru a ajunge la concluzia cu privire la gravitatea riscurilor implicate.

În plus, instanțele au refuzat să examineze argumentul reclamantului potrivit căruia riscul de a părăsi țara putea fi diminuat semnificativ prin confiscarea pașaportului acestuia pentru a-l împiedica să facă acest lucru.

În cele din urmă, Curtea a reținut că, după ce instanța a dispus eliberarea reclamantului pe 24 aprilie 2018, acesta a fost arestat din nou în aceeași zi, în contextul unei alte urmăriri penale. Cu toate acestea, se pare că au fost pornite, de-a lungul anilor, mai multe urmăriri penale cu privire la aceleași presupuse activități ilegale. Nu există nimic nou în hotărârile judecătorești care s-au pronunțat în privința ultimei urmăriri penale, faptele făcând referire la aceeași presupusă activitate în aceeași perioadă de timp 2012-2013. Prin inițierea urmăririi penale separate în privința diferitor episoade ale aceleiași presupuse activități infracționale, procuratura a putut eluda hotărârea judecătorească de înlocuire a detenției reclamantului cu măsura preventivă de arest la domiciliu. Curtea a constatat încălcări ale articolului 5 în două cauze oarecum similare (Străisteanu și alții, § 88, și I.E. v. Republica Moldova, nr. 45422/13, §§ 62-68, 26 mai 2020).

De asemenea, Curtea a considerat relevant faptul că starea de sănătate a reclamantului era în mod evident foarte proastă, așa cum a fost stabilit în concluziile medicale. Instanțele nu au stabilit dacă această circumstanță a afectat probabilitatea ca reclamantul să se eschiveze de la urmărirea penală și să influențeze ancheta.

Astfel, Curtea a constatat că, deși motivele instanțelor naționale pentru a dispune arestarea reclamantului au fost relevante ca atare, ele nu au fost suficient întemeiate pe probele din dosar, iar justificarea detenției prelungite a reclamantului nu a fost demonstrată în mod convingător.

Curtea a constat că a existat o încălcare articolului 5 § 3 din Convenție în prezenta cauză.

 

Concluzie: încălcarea articolului 3 și 5 § 3 din Convenție (unanimitate). 

Curtea i-a acordat reclamantului 10000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 5000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Cosovan v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă