Gospodăria Țărănească „Alcaz G.A” v. Republica Moldova – nr. 72968/14

Hotărârea din 1.3.2022 [Secţia a II-a]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

Posesia liniştită a bunurilor 

Privarea de dreptul de a deduce TVA din cauza anulării înregistrării furnizorului în calitate de plătitor de TVA – încălcare

Societatea reclamantă, Gospodăria Țărănească „Alcaz G.A”, a sesizat Curtea Europeană pe 9 noiembrie 2014, invocând încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dată fiind privarea acesteia de dreptul de a deduce TVA pentru bunurile achiziționate, din cauza anulării înregistrării furnizorului în calitate de plătitor de TVA.

În fapt:

Pe 18 mai 2007, societatea reclamantă a achitat plata pentru anumite bunuri și pe 16 august 2007 a primit de la furnizorul său, G., factura cu valoarea totală a TVA de 16.666,66 MDL (echivalentul la data evenimentelor a 1.022 EUR). Societatea reclamantă a declarat factura de TVA primită și a procedat la deducerea TVA-ului.

În octombrie 2009 și în iunie 2012, Inspectoratul Fiscal de Stat a efectuat un control fiscal cu privire la obligațiile de achitare a TVA ale societății reclamante pentru anii 2007-2008 și, respectiv, pentru anii 2009-2011. Niciunul dintre raporturile de control nu au identificat vreo neclaritate cu privire la factura TVA emisă de G., deși au verificat în mod explicit baza de date a autorității fiscale pentru tranzacții delincvente cu „companii fantomă”. În ianuarie 2013, un control repetat cu privire la obligațiile de achitare a TVA pentru anii 2007-2012 a relevat că înregistrarea companiei lui G. în calitate de plătitor de TVA a fost anulată pe 21 mai 2007, fiind declarată „o companie fantomă” pe 17 octombrie 2007 și că, în consecință, societatea reclamantă nu avea dreptul să deducă TVA-ul plătit către G. Datorită faptului că în cadrul controalelor efectuate anterior nu a fost identificată această neclaritate, societatea reclamantă nu era obligată să plătească nicio penalitate.

Societatea reclamantă a contestat în instanța de judecată obligația de achitare a impozitului și decizia prin care a fost privată de dreptul de a deduce TVA plătită către G. Pe 12 iulie 2013, Judecătoria Ungheni a admis cererea, constatând că legislația națională nu obliga societatea reclamantă să verifice dacă furnizorii săi erau înregistrați în calitate de plătitori de TVA sau dacă nu fusese declarate „companii fantomă”. Pe 14 mai 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul declarat de societatea reclamantă împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 28 ianuarie 2014, prin care acţiunea reclamantului fusese respinsă.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Societatea reclamantă a epuizat procedurile administrativ-fiscale și nu era necesar ca aceasta să recurgă la alte căi de atac cu privire la aceeași chestiune, cum ar fi o acțiune civilă împotriva lui G. (Euromak Metal Doo v. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, nr. 68039/14, §§ 36-38, 14 iunie 2018). Având în vedere cele de mai sus, Curtea a concluzionat că societatea reclamantă a epuizat căile de atac disponibile la nivel național cu privire la cererea înaintată Curții și că Guvernul nu a invocat niciun argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză.

Principiile generale privind privarea de dreptul de deducere a TVA achitată pentru bunurile primite au fost rezumate în cauza „Bulves” AD v. Bulgaria (nr. 3991/03, 22 ianuarie 2009) și Euromak Metal Doo v. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (citată mai sus).

Societatea reclamantă a declarat TVA pentru toate facturile pe care le-a emis și primit, inclusiv pe cea de la G., astfel respectându-și toate obligațiile în materie de TVA, prin achitarea acesteia către stat, în cazul în care era necesar. Acest lucru poate fi argumentat prin cele două controale fiscale, care au analizat declarațiile fiscale ale societății reclamante fără a face vreo observație cu privire la factura emisă de G.. Concluziile stabilite cu privire la furnizorul societății reclamante – și anume că înregistrarea companiei lui G. ca plătitor de TVA a fost anulată și că aceasta a fost declarată „companie fantomă” – s-au bazat pe decizii luate de autoritățile fiscale aproximativ în aceiaşi perioadă sau la scurt timp după tranzacția societății reclamante cu acel furnizor.

Guvernul a susținut că decizia de anulare a înregistrării companiei ca plătitor de TVA a lui G. era disponibilă public pe site-ul Inspectoratului Fiscal de Stat (www.fisc.md) și că achiziția de bunuri a fost fictivă. În același timp, Guvernul nu a clarificat dacă aceste informații erau publice la data evenimentelor, adică în mai - august 2007, și nici dacă legislația națională obliga societatea reclamantă să verifice aceste informații înainte de a efectua orice achiziție. Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că societatea reclamantă putea să cunoască dacă furnizorul său și-a îndeplinit obligațiile în materie de TVA. De asemenea, nu există nimic în materialele cauzei care să sugereze că statul a considerat că societatea reclamantă a participat la activitățile infracționale comise de furnizor sau că achiziția a fost fictivă.

În plus, însuşi autoritățile fiscale nu au avut bănuieli cu privire la factura TVA emisă de G. în timpul primelor două controale fiscale, deși au verificat în mod explicit baza de date internă pentru tranzacțiile cu „companii fantomă”. Autoritățile nu au imputat societății reclamante comiterea unei fraude în legătură cu deducerea TVA, care ar demonstra că societatea reclamantă cunoștea sau putea obține astfel de informații. Din acest motiv, Curtea a considerat că societatea reclamantă nu trebuia să suporte consecințele neonorării obligațiilor referitoare la plata TVA de către furnizorul său, prin refuzul dreptului de deducere a plății TVA aferente și, în consecință, obligarea la plata TVA a doua oară. Aceasta a echivalat cu o sarcină individuală excesivă asupra societății reclamante care a perturbat echilibrul just ce trebuie menținut între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protejare a dreptului de proprietate („Bulves” AD, citată mai sus, § 71).

Aceste considerente au fost suficiente pentru Curte să concluzioneze că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea i-a acordat societății reclamante 830 EUR cu titlu de prejudiciu material, 2000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 850 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Gospodăria Țărănească „Alcaz G.A” v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă