Golub v. Republica Moldova și Federația Rusă – 48020/12

Hotărârea din 30.11.2021 [Secția a II-a]

Articolul 2 din Protocolul nr. 4

Libertatea de circulație

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

Pe 18 iulie 2012, reclamantul, Nicolay Golub, a sesizat Curtea, invocând că serviciul său militar în „RMN” a constituit muncă forțată, contrar articolului 4 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că detenția sa forțată și restricțiile privind libertatea de circulație, în perioada cât s-a aflat în instituția militară și în unitatea militară Dubăsari au echivalat cu detenția ilegală și i-au încălcat drepturile sale garantate de articolul 5 din Convenție și articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. În cele din urmă, reclamantul a invocat încălcarea articolului 13 din Convenție, dat fiind faptul că nu a dispus de un remediu efectiv cu privire la plângerile sale în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. 

În fapt:

În septembrie 2011, reclamantul a fost recrutat pentru îndeplinirea serviciului militar obligatoriu în „RMN”. Fiind singura persoană care avea grijă de mama sa, care era o persoană cu dizabilități, reclamantul avea dreptul, conform legislației „RMN”, să amâne mobilizarea sa. Cu toate acestea, reclamantul și mama acestuia au optat pentru înscrierea într-o instituție de învățământ militar din „RMN”, aflată sub autoritatea Ministerului Apărării al „RMN”, ceea ce i-ar fi permis obținerea unei diplome de studii concomitent cu îndeplinirea serviciului militar. În calitate de cadet, reclamantului i-a fost luat pașaportul și i-a fost eliberat un certificat de recrut. Nu avea voie să părăsească teritoriul instituției militare fără autorizația comandantului.

În noiembrie 2011, acesta a părăsit în repetate rânduri instituția militar[ pentru a-și îngriji mama și pentru a solicita îngrijiri medicale după ce ar fi fost maltratat, astfel a fost sancționat disciplinar fiind plasat în izolare în Comandamentul Militar din Tiraspol.

În timpul detenției sale în Comandamentul Militar din Tiraspol, reclamantul a fost ținut într-o celulă împreună cu alte opt persoane și putea părăsi celula doar o dată pe zi.

Pe 2 decembrie 2011, autoritățile „RMN” au pornit urmărirea penală în privința reclamantului, fiind acuzat de absență nemotivată fără acordarea concediului. Urmărirea penală a fost încetată pe 27 ianuarie 2012.

Pe 20 decembrie 2011, reclamantul a fost exmatriculat din instituția militară pentru lipsă de disciplină și lipsa dorinței de a-și continua studiile militare, fiind transferat la „Unitatea militară „RMN” din Dubăsari.

Pe 25 decembrie 2011, reclamantului i s-a permis să părăsească unitatea militară însă acesta s-a întors cu câteva ore mai târziu după ora stabilită, astfel fiind sancționat în mod neoficial și, pentru că a refuzat, a fost sancționat disciplinar și plasat în izolare în perioada 26 decembrie 2011 – 9 ianuarie 2012 în închisoarea unității militare („гауптвахта”).

Pe 25 februarie 2012, Ministerul Apărării al „RMN” a admisă cererea reclamantului de a înceta serviciul militar înainte de termen în calitate de singur îngrijitor al mamei sale cu dizabilități și a fost plasat în rezerva armatei „RMN”.

Pe 17 mai 2012, reclamantul s-a plâns în fața Procuraturii Generale a Republicii Moldova și cea a Federației Ruse cu privire la privarea ilegală de libertate.

Pe 9 și, respectiv, 22 iunie 2012, Procuratura militară rusă l-a informat pe reclamant că a redirecționat plângerea sa către autoritățile „RMN”.

Pe 19 iunie 2012, Procuratura Generală a Republicii Moldova l-a informat pe reclamant că în aceeași zi a fost inițiată urmărirea penală cu privire la detenția sa ilegală. Pe 17 august 2012, ancheta a fost suspendată până la identificarea făptuitorilor.

În drept:

Cu privire la jurisdicție:

Curtea a reamintit că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în temeiul articolului 1 din Convenție cu privire la acțiunile și faptele referitoare la regiunea Transnistreană a Moldovei au fost enunțate în cauzele Ilașcu și alții (§§ 311-319), Catan și alții (§§ 103-07) și Mozer (§§ 97-98).

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertățile garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Curtea nu a găsit niciun temei de a diferenția prezenta cauză de cele menționate supra. Mai mult, a notat că Guvernul Republicii Moldova nu se opune aplicării unei abordări similare în cauza de față. Prin urmare, a constatat că Republica Moldova exercită competență jurisdicțională în sensul articolului 1 din Convenție, dar că responsabilitatea sa pentru actele reclamate trebuie evaluată în lumina obligațiilor pozitive menționate mai sus (Ilașcu și alții, § 335)

Curtea a conchis deja în cauza Ilașcu și alții că autoritățile Federației Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, § 382). De asemenea, Curtea a constatat, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană, că până cel puțin în septembrie 2016 (Eriomenco v. Republica Moldova și Rusia, nr. 42224/11, § 72, 9 mai 2017), „RMN ” a fost în măsură să existe în continuare și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept în regiune, doar datorită sprijinului militar, economic și politic al Rusiei (a se vedea Ivanțoc și alții, nr. 23687/05, § § 116-120, 15 noiembrie 2011; Catan și alții, citată mai sus, §§ 121-122; și Mozer, citată mai sus, §§ 108 și 110). Curtea a concluzionat în cauza Mozer că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu puternic că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, reclamantul a intrat sub jurisdicția acelui stat în temeiul articolului 1 din Convenție (Mozer, citat mai sus, §§ 110-111).

Curtea a concluzionat că reclamantul, în prezenta cauză, s-a aflat sub jurisdicția Federației Ruse în temeiul articolului 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție:

Curtea a reiterat că articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție garantează oricărei persoane dreptul la libertatea de circulație pe un anumit teritoriu și dreptul de a părăsi acel teritoriu, ceea ce implică dreptul de a călători într-o țară la alegerea persoanei în care el/ea poate fi admis (Baumann v. Franța, nr. 33592/96, § 61, CEDO 2001-V; Khlyustov v. Rusia, nr. 28975/05, § 64, 11 iulie 2013; Berkovich și alții, § 78 și Dobrovitskaya și alții v. Republica Moldova și Rusia, nr. 41660/10 și alții 5, § 94, 3 septembrie 2019).

Curtea a menționat în continuare că – spre deosebire de alte articole ale Convenției, cum ar fi articolul 4 § 3 (d) sau articolul 11 ​​§ 2 – articolul 2 din Protocolul nr. 4 nu face nicio distincție între civili și membrii forțelor armate. Chiar dacă drepturile personalului militar pot fi, în anumite circumstanțe, restricționate într-o măsură mai mare decât ar fi permis în cazul civililor, o astfel de restricție trebuie să fie capabilă în toate cazurile să îndeplinească funcția de protecție (a se vedea Berkovich și alții, § 97; Soltysyak v Rusia, nr. 4663/05, § 53, 10 februarie 2011).

Curtea a specificat că a analizat anterior restricțiile privind libertatea de circulație impuse de către autoritățile „RMN” din punct de vedere al obligațiilor negative ale statului și a reținut că acestea au constituit o ingerință în dreptul garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție (Dobrovitskaya și alții, §§ 94-97). Curtea nu a constatat niciun motiv să se abată de la această abordare în prezenta cauză.

În acest sens, Curtea a reținut că reclamantul a fost restricționat în dreptul său la libertatea de circulație pe teritoriul Republicii Moldova, dat fiind faptul că i-a fost retras actul de identitate și pentru faptul că a fost restricționat de a părăsi – instituția militară și, ulterior, unitatea militară din regiunea transnistreană – fără autorizația comandantului militar. Măsurile au fost impuse de către instituția militară a Ministerului Apărării al „RMN” și comandantul militar al „RMN” pe un termen mai mare de șase luni. Prin urmare, aceste măsuri au constituit o ingerință în dreptul la libertatea de circulație a reclamantului în sensul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Prin urmare, a trebuit să se examineze dacă ingerința a fost „conformă cu legea”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute la articolul 2 § 3 din Protocolul nr. 4 și dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un astfel de scop.

Curtea a reamintit că noțiunea de legalitate este fundamentală pentru limitarea oricărui drept din Convenție. În acest sens, Curtea a reținut că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de circulație pe teritoriul Republicii Moldova nu a fost efectuată în conformitate cu legislația RM. Prin urmare, ținând cont de jurisprudența sa conform căreia nicio autoritate „RMN” nu ar putea dispune detenția legală în privința nimănui (Mozer, § 150), Curtea a concluzionat că nicio autoritate „RMN” nu putea dispune în mod legal restrângerea dreptului la libertatea de circulație a persoanelor (Dobrovitskaya și alții, § 96).

Curtea a constatat că elementul „voluntar” a fost decisiv în ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 4 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea a notat că, spre deosebire de articolul 4 din Convenției, care nu conține o cerință de legalitate, articolul 2 din Protocolul nr.4 la Convenție prevede clar că „[nu] se vor aplica restricții în ceea ce privește exercitarea [acestui drept], altele decât cele care sunt în conformitate cu legea...”. Din acest motiv, pretinsul statut al reclamantului de recrutat sau faptul că acesta a recunoscut posibilitatea unei restricții atunci când s-a înscris în instituția militară și în „serviciul militar” nu poate modifica concluzia că restricția nu a avut un temei legal conform legislației RM. Prin urmare, Curtea nu era obligată să examineze dacă ingerința a urmărit vreun scop legitim și dacă a fost necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestui scop.

Reclamantul a fost afectat de restrângerea dreptului său de a circula liber pe teritoriul Republicii Moldova timp de șase luni fără un temei legal. Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție din cauza restrângerii dreptului reclamantului la libertatea sa de circulație.

În continuare Curtea a trebuit să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, precum și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamantului în mod individual (Mozer, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei, de restabilire a controlului, Curtea a constatat în cauza Mozer că, începând cu ostilităţile din 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile cu putinţă (Mozer, § 152). Evenimentele de care s-a plâns reclamantul au avut loc în perioada 2011-2012. Curtea a notat că nici una din părți nu au prezentat nicio dovadă care să demonstreze că Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția cu privire la regiunea Transnistreană în perioada când s-au petrecut evenimentele, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea constatată în cauza Mozer.

Cu privire la cel de-al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea a constatat în cauza Ilașcu și alții (§§ 348-352) că Republica Moldova nu a respectat pe deplin obligațiile sale pozitive, în măsura în care din mai 2001 nu a întreprins toate măsurile de care dispunea în cursul negocierilor cu „RMN” și autoritățile ruse pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. În cazul de față, reclamantul a susținut că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, deoarece ancheta penală inițiată nu a fost una eficientă pentru protejarea drepturilor reclamantului și pentru că, din martie 2017, poziția președintelui Republicii Moldova a fost ambiguă cu privire la autoritățile „RMN”.

Curtea a considerat că autoritățile moldovenești nu dispuneau de mijloace reale de a garanta respectarea drepturilor lui R. pe teritoriul „RMN” (a contrario, Pocasovschi și Mihaila v. Republica Moldova și Federaţia Rusă, nr.1089 / 09, § 46, 29 mai 2018). Mai mult ca atât, autoritățile nu au putut examina în mod corespunzător plângerile cu privire la privarea de libertate.

Curtea a constatat că evenimentele cauzei s-au produs până în 2012 și, prin urmare, nu a fost necesar să examineze argumentele reclamantului referitoare la conduita autorităților din Republica Moldova după această dată.

Astfel, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive cu privire la reclamant, prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție din partea Republicii Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Federaţia Rusă a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de referință. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (Mozer, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi supraviețuit, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului.

În concluzie, după ce a constatat că drepturile reclamantului garantate de articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție au fost încălcate, Curtea a declarat că a existat o încălcare a acestui articol din partea Federaţiei Ruse.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie:

Curtea a constatat deja absența unui remediu efectiv în ceea ce privește încălcările comise de autoritățile „RMN” (Mozer, §§ 210-212, și Eriomenco, § 96; Dobrovitskaya, § 108). Având în vedere similitudinea plângerilor formulate și coincidența intervalului de timp al evenimentelor din prezenta cauză cu cele din cauza Eriomenco, Curtea nu a observat motive pentru a se îndepărta de la această concluzie în prezenta cauză.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a dispus de un remediu efectiv cu privire la plângerile sale în temeiul articolului 2 din protocolul nr. 4 la Convenție. În consecință, Curtea a trebuit să stabilească dacă încălcarea articolului 13 poate fi atribuită vreunuia dintre statele pârâte.

Curtea a notat că în cauza Mozer, §§ 213-216, a constatat că Moldova a pus la dispoziția reclamanților proceduri proporționale cu capacitatea sa limitată de a le proteja drepturile. Astfel, și-a îndeplinit obligațiile pozitive și Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție din partea Republicii Moldova. Curtea nu a constatat nici un motiv pentru a se îndepărta de la această concluzie în prezenta cauză (Mangîr și alții v. Republica Moldova și Rusia, nr. 50157/06, § 71, 17 iulie 2018). În consecință, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție din partea Republicii Moldova.

La fel ca în cauza Mozer (§§ 217-218), în lipsa oricăror comentarii din partea Guvernului Federației Ruse cu privire la oricare remedii disponibile reclamantului, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare din partea Federației Ruse a articolului 13, în coroborare cu articolul 2 din Protocolul nr.4 la Convenție.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție și a articolului 13 în coroborare cu articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție și a articolului 13 în coroborare cu articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție din partea Federației Ruse.

Curtea i-a acordat reclamantului 6500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2100 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Golub v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă