Mătăsaru v. Republica Moldova – nr. 53098/17

Hotărârea din 30.11.2021 [Secţia a II-a]

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-1

Arestul și detenția legală

 

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Ilegalitatea și caracterul arbitrar al detenției reclamantului, inclusiv cu depăşirea termenului prevăzut de lege (mai mult de 72 de ore), pentru organizarea unui protest în fața unei instituții publice – încălcare

Pe 15 iulie 2017, reclamantul, domnul Anatol Mătăsaru, a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 5 § 1 și 10 din Convenție, dat fiind reţinerea sa pentru 72 ore, urmată de o condamnare pentru organizarea unui protest în faţa Procuraturii Anticorupţie.

În fapt:

Reclamantul a fost implicat în numeroase proteste împotriva presupuselor acte de corupție și abuz comise de ofițerii de poliție, procurori și judecători. El a fost însuși victima abuzurilor organelor de poliție, a relelor tratamente și inacțiunii procurorilor (a se vedea Mătăsaru și Savițchi v. Moldova, nr. 38281/08, 2 noiembrie 2010). Acesta a făcut o tradiție de a înscena în fiecare an de ziua profesională a procurorilor sau a polițiștilor, proteste care implicau animale vii, sculpturi, caricaturi și măști (a se vedea Mătăsaru și Savițchi, citat mai sus, și Mătăsaru v. Republica Moldova, nr. 69714/16 și 71685/16, 15 ianuarie 2019). Protestele sale erau de obicei extravagante și șocante, și au atras multă atenție din partea presei.

Pe 28 ianuarie 2016, atunci când se sărbătoreşte ziua profesională a procurorilor din Republica Moldova, reclamantul a înscenat o demonstrație în fața Procuraturii Anticorupție, plasând o toaletă și mulaje de excremente în fața instituției. Potrivit acestuia, scopul a fost de a protesta împotriva lipsei de acțiune a Procuraturii cu privire la o plângere depusă de el referitor la o presupusă mită care i-ar fi solicitat-o oficiali ai Primăriei Chișinău.

Ofițerul de serviciu a ieșit din clădire și a întrebat ce se întâmplă. Reclamantul i-a explicat că organizează un protest, la care ofițerul de serviciu a încercat să-l convingă să-și înceteze acțiunile și să părăsească perimetrul clădirii, însă fără succes. Apoi, acesta a intrat înapoi în clădire și a sunat la poliție. Spectacolul reclamantului a durat aproximativ zece minute și a fost filmat de doi jurnaliști și de o dronă în aer operată de altcineva. Poliția a sosit după ce reclamantul părăsise deja locul protestului.

A doua zi, pe 29 ianuarie 2016, la prânz, un grup de aproximativ zece polițiști s-au deplasat la domiciliul reclamantului și l-au arestat. Acesta a fost reţinut pentru 72 de ore, fiind bănuit de săvârșirea infracțiunii de huliganism, prevăzută de articolul 287 Cod penal. În procesul-verbal de reţinere se menționa drept motive pentru măsura dispusă faptul că era bănuit că a săvârșit o infracțiune prin protestul organizat într-un mod vulgar în fața Procuraturii Anticorupție şi că persista riscul ca acesta să se eschiveze de la urmărirea penală, să împiedice mersul anchetei sau să comită alte infracţiuni, având în vedere personalitatea și trecutul său.

Înainte de expirarea celor 72 de ore de la reţinere, procurorul responsabil de caz a solicitat instanței aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile.

Pe 1 februarie 2016, Judecătoria Buiucani a respins demersul procurorului privind aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa reclamantului. Instanţa a constatat, inter alia, că nu existau motive întemeiate și suficiente pentru a considera că reclamantul se va eschiva, va recidiva sau va împiedica mersul anchetei. Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi, dar la aproximativ douăzeci de minute după expirarea celor 72 de ore prevăzute de lege. Procurorul a contestat cu recurs hotărârea. Cu toate acestea, pe 11 februarie 2016, Curtea de Apel Chișinău i-a respins recursul.

Între timp, reclamantul a depus o plângere penală împotriva acțiunilor persoanelor care au dispus reținerea sa din 29 ianuarie 2016, invocând că detenția sa a fost abuzivă și ilegală. Totuşi, plângerea sa a fost în cele din urmă respinsă printr-o decizie a Curții de Apel Chișinău din 18 ianuarie 2017.

Pe 20 martie 2018, Judecătoria Buiucani a examinat fondul cauzei cu privire la acuzația penală înaintată reclamantului și a hotărât încetarea procesului penal, deoarece acțiunile săvârșite de acesta nu erau atât de grave încât să constituie o infracțiune conform Codului penal. Instanța a apreciat că simularea defecației într-un loc public și insultele adresate ofițerului de serviciu au afectat ordinea și moralitatea publică și că era o ofensă la adresa Procuraturii Anticorupție. Instanța a reiterat jurisprudența CtEDO, potrivit căreia este un interes public ca judecătorii și procurorii să se bucure de încrederea publică și că, prin urmare, poate fi necesară protejarea acestora de atacuri nejustificate. Instanța a considerat că nu a existat nicio justificare pentru criticile reclamantului la adresa Procuraturii Anticorupție și l-a recunoscut vinovat de săvârșirea contravenției prevăzute de art. 354 Cod contravențional. Totodată, instanța a încetat procesul împotriva sa în legătură cu prescripţia tragerii la răspundere contravențională. Înainte de a se pronunța, instanța a audiat reclamantul și mai mulți martori, printre care s-a numărat și ofițerul de serviciu care se afla în holul Procuraturii Anticorupție în ziua protestului reclamantului. Acesta a declarat, inter alia, că nu considera că prin acțiunile reclamantului i-au fost încălcate drepturile și că nu se considera victimă. El a mai afirmat că posibil ca zgomotul făcut de reclamant să fi perturbat liniştea celor din jur. De asemenea, acesta a declarat că nu i-a permis reclamantului să intre în clădire, deoarece acolo nu exista o toaletă publică.

Împotriva hotărârii de mai sus au declarat apel atât reclamantul, cât și procurorul, însă ulterior procurorul și-a retras apelul. Retragerea cererii de apel a fost motivată de adoptarea de către CtEDO a unei hotărâri într-o cauză similară, Mătăsaru v. Republica Moldova (citată mai sus).

Printr-o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție din 26 iunie 2019, a fost menținută soluția adoptată de Judecătoria Buiucani la 20 martie 2018.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 10 din Convenție:

Curtea a reiterat că libertatea de exprimare, garantată de paragraful 1 al articolului 10 din Convenție, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, fiind totodată una dintre condițiile de bază pentru progresul acesteia și pentru propria afirmare a oricărui individ. Sub rezerva paragrafului 2, aceasta se aplică nu numai „informațiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt considerate inofensive sau ca o chestiune de indiferență, dar și celor care ofensează, șochează sau deranjează statul sau orice parte a populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și ale liberalismului, fără de care nu există o „societate democratică”.

De asemenea, Curtea a statuat că opiniile, pe lângă faptul că pot fi exprimate prin mijloace de operă artistică, pot fi exprimate și prin comportament. De exemplu, Curtea a considerat că expunerea în public a mai multor articole de îmbrăcăminte murdară pentru o perioadă scurtă de timp în apropierea Parlamentului, care dorea să reprezinte „rufele murdare ale națiunii” s-a considerat o formă de exprimare politică (a se vedea Tatár și Fáber v. Ungaria, nr. 26005/08 și 26160/08, § 36, 12 iunie 2012). De asemenea, Curtea a constatat că turnarea vopselelor pe statuile lui Ataturk a constituit un mod de exprimare artistică, realizată ca o formă de protest împotriva regimului politic la acel moment (a se vedea Murat Vural v. Turcia, nr. 9540/07, §§ 54-56, 21 octombrie 2014). Detaşarea unei panglici de la o cunună depusă de președintele Ucrainei la un monument al unui celebru poet ucrainean de Ziua Independenței a fost, de asemenea, considerată de Curte ca o formă de exprimare politică (a se vedea Shvydka v. Ucraina, nr. 17888/12, § § 37-38, 30 octombrie 2014).

În cauza Maria Alekhina și alții v. Rusia (nr. 38004/12, 17 iulie 2018), Curtea a analizat acțiunile trupei punk Pussy Riot (care au încercat să interpreteze un cântec în fața altarului Catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova împotriva lui Vladimir Putin și ca o reacție la procesul politic în desfășurare). Curtea a considerat că acțiunile lor, descrise de acestea drept o „prestație”, a constituit o îmbinare de conduită și expresie verbală, care a echivalat cu o formă de exprimare artistică și politică și care trebuia protejată ca atare.

Nu se contestă în speță că prestația reclamantului a constituit un act de exprimare a opiniei sale cu privire la activitatea Procuraturii Anticorupție și, prin urmare, a constituit o formă de exprimare prevăzută de articolul 10 din Convenție. În mod similar, este incontestabil faptul că a existat o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. O astfel de ingerință va constitui o încălcare a articolului 10 din Convenție, cu excepția cazului în care aceasta a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime în baza paragrafului 2 și a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.

Cu privire la faptul dacă ingerința în cauză a fost prevăzută de lege, având în vedere constatările sale de mai jos, Curtea a considerat că nu era necesar să se pronunțe asupra acesteia. În plus, Curtea era gata să accepte că ingerința în cauză a urmărit scopul legitim de a proteja valorile morale.

Testul dacă ingerința contestată a fost „necesară într-o societate democratică”, impunea determinarea dacă aceasta presupunea existența unei „necesități sociale imperioase”, dacă aceasta a fost „proporțională scopului legitim urmărit” și dacă motivele invocate de către autoritățile naționale pentru a o justifica au fost „relevante și suficiente”. La aprecierea faptului dacă o astfel de „necesitate” există și ce măsuri ar trebui adoptate pentru a face față acesteia, autoritățile naționale au o anumită marjă de apreciere. Totuși, această marjă de apreciere nu este nelimitată, ci este supusă unei supravegheri europene de către Curte, a cărei sarcină este să dea o soluție definitivă cu privire la faptul dacă o restricție este reconciliabilă cu libertatea de exprimare, în modul în care aceasta este garantată de către articolul 10 din Convenție (pentru o analiză mai detaliată a principiilor relevante, a se vedea Gündüz v. Turcia, nr. 35071/97, § 38, CEDO 2003-XI; Murphy v. Irlanda, nr. 44179/98, §§ 65-69, CEDO 2003-IX (extrase), inclusiv referințele ulterioare citate în aceasta; Aydın Tatlav v. Turcia, nr. 50692/99, §§ 22-27, 2 mai 2006 și Giniewski v. Franța, nr. 64016/00, §§ 43-54, CEDO 2006‑I).

Curtea a reținut că iniţial reclamantul fusese învinuit de comiterea unei infracțiuni prevăzute de Codul penal, fiind plasat în detenție din acest motiv, pentru ca în cele din urmă să fie recunoscut vinovat de huliganism nu prea grav. El a fost recunoscut vinovat pentru faptul că, în timpul protestului său în fața Procuraturii Anticorupție, a folosit o expresie licențioasă adresându-se ofițerului de serviciu și pentru că a simulat defecarea într-un loc public, jignind astfel trecătorii și ofensând instituția Procuraturii Anticorupție.

Curtea a notat că intenția reclamantului a fost de a atrage atenția asupra problemelor din activitatea Procuraturii Anticorupție, subiect care putea fi considerat de interes public. Cuvintele ofensatoare folosite de el pentru a se adresa ofițerului de serviciu nu aveau scopul de a-l ofensa, ci făceau parte din prestația sa. Într-adevăr, ofițerul de serviciu a declarat în cadrul procedurilor judiciare că nu s-a simțit ofensat de cuvintele reclamantului. Curtea a fost de acord că prestația reclamantului a fost extravagantă și putea fi considerată șocantă sau deranjantă pentru unii. Cu toate acestea, nimeni în timpul procedurilor naționale și în cadrul procedurii din fața Curții nu a pus sub semnul întrebării faptul că a fost o simplă prestație și că nu a existat o expunere indecentă din partea reclamantului. Mai mult, prestația reclamantului a fost foarte scurtă și a durat doar vreo zece minute, timp minim necesar pentru a fi înregistrată de jurnaliştii prezenţi. Nu a insultat niciun procuror, ci doar a pus în discuție activitatea instituției. Scopul urmărit de el atunci când a recurs la astfel de metode extravagante se pare că era obținerea unui puternic impact mediatic și el pare să fi a avut succes în acest sens.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că, în circumstanțele prezentei cauze, nu a fost prezentată nicio justificare pentru ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Prin însăși natura sa, tratamentul aplicat a avut repercusiuni negative nu doar asupra reclamantului, dar putea avea un efect de frică asupra altor persoane, descurajându-i să-şi exercite libertatea de exprimare, ceea ce nu corespundea cerințelor pluralismului, toleranței și ale liberalismului, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel, ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu putea fi considerată proporțională, iar motivele prezentate nu puteau fi considerate suficiente. În consecință, nu a fost „necesară într-o societate democratică”.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție:

Articolul 5 din Convenție se află, împreună cu articolele 2, 3 și 4, în primul rang al drepturilor fundamentale care protejează securitatea fizică a persoanei și, astfel, importanța acestuia este primordială. Scopul său cheie este prevenirea privărilor de libertate arbitrare sau nejustificate (a se vedea Buzadji v. Republica Moldova [MC], nr. 23755/07, § 84, CEDO 2016 (extrase), cu referințe suplimentare).

În cazul în care „legalitatea” detenției este în discuție, inclusiv chestiunea dacă a fost respectată „o procedură prevăzută de lege”, Convenția se referă în esență la dreptul național și stabilește obligația de a se conforma normelor de drept material și procedural prevăzute de legislația națională. Conformarea cu legislația națională nu este, totuși, suficientă: articolul 5 § 1 impune, adițional, ca orice privare de libertate să aibă loc în conformitate cu scopul de a proteja persoana de arbitrariu. Faptul că nici o detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu articolul 5 § 1 reprezintă un principiu fundamental, iar noțiunea de „arbitrar” din articolul 5 § 1 se extinde dincolo de neconformitatea cu legislația națională, astfel încât o privare de libertate poate fi legală din punct de vedere al dreptului intern, dar totuși arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției (a se vedea, printre alte hotărâri, Creangă v. România [MC], nr. 29226/03, § 84, 23 februarie 2012).

Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea a considerat că principala chestiune care trebuia stabilită era dacă detenția reclamantului, în circumstanțele cauzei, a fost lipsită de arbitrar în sensul articolului 5 § 1 din Convenție. Curtea a reamintit că, acțiunile reclamantului au constituit un discurs protejat în baza articolului 10 din Convenție și că nu exista nicio justificare pentru ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Această constatare a fost suficientă pentru a considera că detenția reclamantului în asemenea circumstanțe nu putea fi considerată ca lipsită de arbitrar. De asemenea, Curtea a notat că arestul reclamantului a fost posibil doar datorită învinuirii inițiale, care a fost ulterior recalificată, în pofida lipsei oricărei violențe sau rezistențe, și că reţinerea reclamantului fusese dispusă după 24 de ore de la protest.

Având în vedere cele de mai sus și luând în considerare constatările sale cu privire la plângerea reclamantului în baza articolului 10 din Convenție, Curtea a ajuns la concluzia că detenția reclamantului pentru mai mult de trei zile a fost arbitrară în sensul articolului 5 § 1 din Convenție.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 10 și a articolului 5 § 1 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantului 5850 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1800 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Mătăsaru v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă