Snegur v. Republica Moldova – nr. 22775/07

Hotărârea din 30.11.2021 [Secția a II-a]

Articolul 41

Satisfacție echitabilă

Reclamanta, doamna Lidia Snegur, a sesizat Curtea pe 24 aprilie 2007, în conformitate cu art. 34 din Convenție.

În fapt:

Prin hotărârea din 3 decembrie 2019 („hotărârea principală”), Curtea a conchis că, în cadrul unui litigiu, care a sfârșit prin revocarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra jumătate dintr-un bun imobil în favoarea unui terț, C., instanțele naționale au pronunțat hotărâri nemotivate și arbitrare. Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Snegur v. Republica Moldova, nr. 22775/07, 3 decembrie 2019).

În baza articolului 41 din Convenție, reclamanta a pretins o satisfacție echitabilă în cuantum de 114.715,68 EUR pentru prejudiciu material. Potrivit acesteia, suma reprezenta valoarea bunului de care fusese lipsită, precum și dobânda de întârziere. Ea a pretins, de asemenea, sume pentru prejudiciu moral și pentru costuri și cheltuieli.

În hotărârea principală, Curtea i-a acordat 3.000 EUR pentru prejudiciu moral și 1.500 EUR pentru costuri și cheltuieli.

Totuși, Curtea a rezervat chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie în ceea ce privește prejudiciul material, deoarece nu era gata pentru a lua o decizie şi a invitat Guvernul şi reclamanta să prezinte, în termen de trei luni de la comunicarea hotărârii principale, observațiile lor asupra acestui aspect şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 48 și punctul 3 din dispozitiv).

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații.

Pe 9 aprilie 2021, reclamanta a decedat. Prin scrisoarea din 28 mai 2021, fiul său, domnul Anatolie Snegur, și-a exprimat dorința de a menține cererea.

În drept:

Cu privire la Locus Standi al domnului Anatolie Snegur:

Curtea a reamintit că, în cazurile în care reclamantul inițial a decedat după depunerea cererii, aceasta permite, în mod normal, rudelor părții interesate să continue procedura, cu condiția ca aceștia să aibă un interes legitim în acest sens (a se vedea, printre multe altele, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu v. România [MC], nr. 47848/08, § 97, CEDO 2014, și Baldassi și alții v. Franța, nr. 15271/16 și alte 6 cereri, § 23, 11 iunie 2020).

În speță, Curtea a reținut că domnul Anatolie Snegur a prezentat o copie a certificatului său de naștere din care rezulta că este fiul doamnei Lidia Snegur. Curtea a considerat că nimic nu îi permitea să se îndoiască de existența filiației între acesta și reclamanta decedată.

În plus, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a admis că domnul Anatolie Snegur avea un interes legitim în menținerea cererii în numele mamei sale decedate și, prin urmare, dreptul de a acționa în baza articolului 34 din Convenție. Astfel, Curtea a continuat să examineze această chestiune la cererea acestuia. Din motive practice însă, Curtea a continuat să o desemneze pe defuncta Lidia Snegur drept „reclamantă”.

Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție:

Reclamanta a precizat despre evoluția cauzei la nivel național după adoptarea de către Curte a hotărârii principale, menționând că prin încheierea din 1 iulie 2020, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire depusă de Agentul guvernamental, a constatat încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 și articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, și a dispus rejudecarea cauzei. Printr-o altă decizie din 25 septembrie 2020, Curtea Supremă de Justiție a respins ca fiind tardive acțiunile depuse de către C., care pretindea asupra bunului litigios și care vizau anularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului în cauză.

Ulterior, reclamanta a solicitat autorităților cadastrale să-i înregistreze dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în baza ultimei decizii a Curții Supreme de Justiție. Aceasta fusese refuzată din motivul că nu a existat o dispoziție expresă din partea judecătorilor, în acest sens, și că dreptul de proprietate al lui C. asupra acestui imobil fusese deja transferat unor terți.

Reclamanta a susținut că orice acțiune împotriva actualului proprietar nu putea avea succes. Aceasta a susținut, în special, că ultimul putea invoca buna-credință, încălcarea principiului securității raporturilor juridice sau, uzucapiunea, prevăzută la articolul 524 din Codul civil, care interzice orice modificare în Registrul bunurilor imobile după expirarea unui anumit termen – cel mai lung fiind de zece ani – în care o persoană a exercitat posesia unui bun în calitate de proprietar.

Guvernul a susținut că, prin adoptarea deciziilor Curții Supreme de Justiție din 1 iulie și din 25 septembrie 2020 în favoarea reclamantei, litigiul a fost parțial soluționat și a invitat Curtea să radieze de pe rol o parte din cerere, în temeiul articolului 37 § 1 b din Convenție. De asemenea, Guvernul a pledat pentru respingerea părții rămase din cerere, dat fiind neepuizarea remediilor interne, pentru că moștenitorii reclamantei nu au inițiat o acțiune în judecată împotriva moștenitoarei lui C.

Curtea a reiterat jurisprudența sa, potrivit căreia o hotărâre prin care s-a constatat o încălcare impune, în general, statului pârât obligația legală de a pune capăt încălcării și de a înlătura consecințele acesteia, pentru a restabili, pe cât posibil, situația existentă anterior încălcării. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, este în sarcina statului pârât să o realizeze, întrucât Curtea nu are nici competența, nici posibilitatea practică de a face ea însăși acest lucru. Dacă, pe de altă parte, legislația națională nu permite, sau permite doar parțial înlăturarea consecințelor încălcării, articolul 41 împuternicește Curtea să-i acorde părții lezate, dacă este cazul, satisfacția considerată adecvată (Molla Sali v. Grecia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 20452/14, § 32, 18 iunie 2020). De asemenea, Curtea a reiterat că scopul acordării sumelor cu titlu de satisfacție echitabilă este de a asigura repararea exclusivă a prejudiciului suferit de către cei interesați, în măsura în care aceasta constituie o consecință a încălcării care nu poate fi remediată într-un alt mod (Ilgar Mammadov v. Azerbaidjan (proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor) [MC], nr. 15172/13, § 156, 29 mai 2019).

De asemenea, Curtea a reiterat că regula referitoare la epuizarea căilor de atac interne, prevăzută de articolul 35 § 1 din Convenție, nu se aplică cererilor de satisfacție echitabilă prezentate Curții în baza articolului 41 (Nagmetov v. Rusia [MC], nr. 35589/08, § 66, 30 martie 2017 și Budinova și Chaprazov v. Bulgaria, nr. 12567/13, § 102, 16 februarie 2021).

În speță, Curtea a reamintit că a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza faptului că hotărârile judecătorești, prin care reclamanta a fost privată de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, au fost motivate insuficient și erau arbitrare. Curtea a observat că, chiar dacă acele hotărâri defavorabile reclamantei au fost casate, după adoptarea hotărârii principale, restituirea bunului nu a avut loc. Părțile sunt de acord că dreptul național oferă reclamantei posibilitatea de a înainta o acțiune împotriva actualului proprietar pentru restituirea imobilului. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă că această acțiune poate avea succes. Totuși, Curtea a acordat atenție argumentului reclamantei, potrivit căruia actualul proprietar putea invoca mai multe temeiuri legale pentru a împiedica restituirea. Curtea a constatat că acel argument, căruia, de altfel, nu s-a opus Guvernul, nu părea a fi în totalitate nefondat. În aceste împrejurări, Curtea a considerat că nu îi revine sarcina să speculeze cu privire la rezultatul unei astfel de proceduri.

În ceea ce privește argumentul Guvernului, potrivit căruia reclamanta putea pretinde o despăgubire pecuniară de la actualul proprietar al imobilului, Curtea a reținut că acesta nu a invocat nicio prevedere legală sau jurisprudență relevantă pentru a-și fundamenta afirmația.

Având în vedere cele de mai sus și informațiile de care dispunea, Curtea nu a putut, așadar, concluziona cu certitudine că restitutio in integrum era posibilă în prezenta cauză și că legislația națională permitea înlăturarea integrală a consecințelor încălcărilor constatate în hotărârea principală. Prin urmare, Curtea nu a putut accepta argumentul Guvernului, potrivit căruia litigiul a fost soluționat, în sensul articolului 37 § 1 litera (b) din Convenție, și l-a respins.

Totodată, în cazul în care reclamanta va decide totuși să inițieze una dintre acțiunile sugerate de Guvern, Curtea a considerat că este improbabil ca aceasta să primească o dublă despăgubire, având în vedere că instanțele naționale, atunci când vor examina cauza, inevitabil vor lua în considerare sumele acordate reclamantei de către Curte (a se compara cu Sharxhi și alții v. Albania, nr. 10613/16, § 97, 18 ianuarie 2018, și cauzele citate acolo).

În continuare, Curtea a notat că reclamanta cu siguranță a suferit un prejudiciu material ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de Convenție, că acest lucru nu a fost disputat de către părți și că, prin urmare, acest prejudiciu trebuie compensat.

În final, Curtea a observat că Guvernul nu a contestat valoarea imobilului, astfel cum a fost evaluată de către reclamantă.

Concluzie (unanimitate): Curtea i-a acordat fiului reclamantei 50.000 EUR cu titlu de prejudiciu material.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Snegur v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă