T.A. v. Republica Moldova - nr. 25450/20

Hotărârea din 30.11.2021 [Secția a II-a]

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Articolul 8 - 1

Respectarea vieții de familie

Eşecul instanțelor naționale de a efectua o evaluare minuţioasă cu privire la riscul pentru sănătatea şi bunăstarea lui N. în cazul unui transfer imediat de la bunei către tatăl său cu care nu locuise niciodată – încălcare

Pe 29 iunie 2020, reclamanții, dl T.A., dna A.A. și N. au invocat în fața Curții încălcarea articolului 8 din Convenție, dat fiind transferul celui de-al treilea reclamant din grija bunicilor săi, cu care și-a petrecut primii cinci ani, la tatăl său biologic. Plângerea se referă şi la modul în care instanțele naţionale au luat în considerare interesul superior al copilului.

În fapt:

Nașterea celui de-al treilea reclamant și starea sa de sănătate

Primii doi reclamanți sunt bunicii celui de-al treilea reclamant (N.). În urma unei relații în care s-a aflat fiica acestora cu A.C., în iulie 2015, s-a născut N.. După douăsprezece zile de la nașterea lui N. a survenit decesul mamei sale. N. s-a născut cu multiple probleme de sănătate, fiind diagnosticat cu tetrapareză și retard al aparatului locomotor, și a fost supus unui tratament la Centrul Republican de reabilitare a copiilor cu handicap sever al aparatului locomotor.

Pe 22 octombrie 2018, medicul de familie al lui N. a descris o dinamică pozitivă a stării sale de sănătate, în special datorită tratamentului primit și îngrijirii acordate de bunici. Acesta a menționat persistența unor probleme de sănătate, cum ar fi imunitate scăzută și infecții respiratorii frecvente, anemie și reacții alergice, toate acestea l-au împiedicat pe N. să se afle o perioadă îndelungată în prezența altor copii sau să folosească transportul public. 

Printr-un certificat eliberat pe 30 august 2020, un doctor din cadrul Centrului Regional de Sănătate Publică a consemnat că N. era frecvent bolnav de bronșită cronică severă și rinofaringită, hiperexcitație și ticuri nervoase, și sept nazal deviat, fiindu-i recomandat să evite grupurile de oameni.

Custodia și îngrijirea inițială a lui N

Pe 25 septembrie 2015, autoritatea tutelară (Direcția Generală Asistență Socială și Protecție a Familiei din orașul Cahul, sau „GDSAFP”) a instituit tutela în privinţa lui N. în favoarea celui de-al doilea reclamant, a bunicii sale.

La 4 decembrie 2015, GDSAFP i-a atribuit lui N. statutul de copil rămas fără ocrotire părintească.

A.C. l-a vizitat pe N. doar de șapte ori: în noiembrie 2015, februarie 2016, iulie 2017, ianuarie 2019 și de două ori în martie 2019.

Pe 3 ianuarie și 13 martie 2019, GDSAFP a stabilit un program de vizită lui A.C. cu fiul său, de două ori pe săptămână. Nu au fost înregistrate plângeri din partea lui A.C. la GDSAFP sau la o altă autoritate cu privire la faptul că i s-a interzis să se vadă cu fiul său. Pe 13 iunie 2019 a expirat ultimul program de vizită stabilit, iar A.C. nu a solicitat prelungirea acestuia.

Procedura judecătorească privind stabilirea domiciliului lui N

Pe 26 ianuarie 2016, A.C. s-a adresat în instanță cu o cerere de chemare în judecată privind stabilirea paternității în privința lui N.

Pe 17 iulie 2017, instanța de judecată a confirmat paternitatea lui A.C. Procedurile judiciare s-au finalizat cu decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiție din 14 noiembrie 2018.

În aceeași zi, A.C. a solicitat autorității tutelare instituirea tutelei în privința lui N.

În perioada 12 – 18 iulie 2018, ca urmare a unei examinări medicale s-a constatat că copilul vorbea greu, avea mișcări fine subdezvoltate, un nivel scăzut de gândire logică, nu avea abilitățile obișnuite de învățare pentru vârsta lui și evita comunicarea cu străinii. Medicul a recomandat ferm ca copilul să fie lăsat în îngrijirea bunicilor, cu care avea legături afective foarte strânse. Despărțirea de bunici putea avea efecte grave asupra stării sale psihologice, ținând cont de nevoile sale speciale de dezvoltare, de starea de sănătate și de faptul că nu cunoștea pe nimeni decât pe bunicii săi.

În iulie 2018, primii doi reclamanți s-au adresat în instanță cu o cerere solicitând decăderea lui A.C. din drepturile părintești și stabilirea domiciliul lui N. cu ei.

În concluzia din 22 octombrie 2018, medicul de familie a recomandat ca, copilul să rămână cu bunicii săi date fiind particularitățile legate de îngrijirea sa în contextul problemelor de sănătate ale lui N.

La solicitarea instanței, pe 25 ianuarie 2019, autoritățile tutelare au emis un aviz prin care au recomandat ca N. să rămână în grija primilor doi reclamanți, fiind remarcate legăturile foarte strânse ale copilului cu bunicii săi, care „au devenit adevărații săi părinți”. Autoritățile tutelare au notat faptul că la autoritățile locale nu a fost înregistrată nicio cerere din partea lui A.C. de a contribui la întreținerea materială a fiului său sau de a transfera bani în acest scop. Certificatele emise de către băncile comerciale au confirmat lipsa oricăror transferuri de bani din partea lui A.C. destinate creșterii fiului său. Analizând condițiile de viață ale lui A.C. s-a constatat faptul că, casa pe care a închiriat-o avea un dormitor liber, rezervat copilului, însă fără reparație și fără mobilă. A.C. nu avea un loc de muncă stabil, declarând că are un loc de muncă intermitent, câștigând 5.000 de lei (260 de euro) pe lună. În cele din urmă, GDSAFP a recomandat ca A.C. să beneficieze în continuare de dreptul de a-și vizita fiul.

Pe 1 aprilie 2019, Judecătoria Cahul a admis acțiunea primilor doi reclamanți, stabilind domiciliul copilului cu buneii săi. Totodată, instanța a menționat că tatăl biologic va beneficia în continuare de dreptul de a-și vizita fiul.

Avocatul lui A.C. a depus o cerere de apel, remarcând rolul important al tatălui în dezvoltarea emoțională și socială a copilului, susținând că primii doi reclamanți l-au împiedicat pe A.C. să-și viziteze fiul, ceea ce explica numărul redus de vizite efectuate. Tatăl și-a exprimat dorința fermă de a-și reuni familia și că este pe deplin capabil să ofere îngrijire fiului său și, să-i asigure necesitățile materiale.

Pe 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Cahul a casat hotărârea primei instanțe și a adoptat o nouă hotărâre, prin care a respins cererea reclamanților de stabilire a domiciliul lui N. cu ei. Instanța a reținut că, potrivit articolului 31 din Codul Civil, în vigoare la momentul relevant, domiciliul unui minor poate fi stabilit cu alte persoane decât părinții numai în cazuri excepționale. Instanța s-a referit la principiul care decurge din dreptul național conform căruia fiecare copil are dreptul de a locui cu familia sa și de a-și cunoaște părinții. Separarea de un părinte sau de ambii părinți este admisibilă numai atunci când interesul superior al copilului o cere. De asemenea, instanța a făcut referire la jurisprudența Curții Europene care confirmă acest principiu. Criteriile care trebuiau examinate la stabilirea interesului superior al copilului erau vârsta copilului, posibilitățile părintelui de a-i asigura dezvoltarea fizică, intelectuală și morală, legăturile afective dintre părinte și copil, grija pe care părintele a oferit-o copilului etc. Instanța a constatat că, deși probele din dosar au confirmat problemele de sănătate ale lui N., acestea nu au demonstrat existența unei situații excepționale care să justifice stabilirea domiciliului acestuia cu bunicii săi. În special, bunicii nu au prezentat dovezi că A.C. reprezenta un pericol pentru fiul său, sau că nu exista siguranța că acesta îi va acorda îngrijiri medicale corespunzătoare. În ceea ce privește recomandarea psihologului, instanța a constatat că aceasta s-a bazat exclusiv pe informațiile prezentate de bunici, fără a încerca să analizeze care ar fi fost reacția copilului la contactul cu tatăl său. Mai mult, fuseseră menționate datele evaluării psihologice, dar nu și anul. În mod similar, concluzia medicului de familie nu a fost inițial datată, iar precizarea ulterioară a datei se contrazicea cu materialele din dosar. Prin urmare, niciun document nu a putut fi luat în considerare.

Faptul că A.C. și-a vizitat fiul doar de câteva ori se datora, după cum a explicat acesta, obstacolelor create de primii doi reclamanți. Mai mult, el încercase să-i ajute financiar, dar ei mereu îi refuzau ajutorul. S-a stabilit, de asemenea, că A.C. a solicitat confirmarea paternității sale pe 26 ianuarie 2016, la șase luni de la nașterea copilului, și că aceste proceduri au durat până pe 14 noiembrie 2018. Un alt aspect a fost că, în timpul unei întrevederi cu fiul său, acesta stabilise niște relații foarte bune. Mai mult, instanța a constatat că, deși primii doi reclamanți au susținut că A.C. nu i-a ajutat niciodată la creșterea fiului său, ei nu au demonstrat că au solicitat vreodată un astfel de ajutor. În final, instanța a constatat că lipsa unei camere amenajate pentru copil nu era decisivă, întrucât copilul nu locuise niciodată cu A.C., care avea timp să pregătească camera. Constatarea instanței inferioare potrivit căreia A.C. nu era pregătit să aibă grijă de fiul său nu s-a bazat pe nicio probă evidentă. În lipsa vreunei probe la dosar a existenței unei situații excepționale care impune separarea lui A.C. de fiul său, instanța a respins cererea primilor doi reclamanți.

În recursul lor, primii doi reclamanți au precizat neclaritățile cu privire la documentele în privința cărora Curtea de Apel avea îndoieli, prin depunerea unor acte suplimentare de la aceleași autorități. Ei au atras atenţia asupra faptului că instanța a acceptat – fără nicio probă – simplele declarații făcute de A.C. și avocatul său referitoare la obstacolele create de bunici cu privire la vizitele fiului său, sau a încercărilor acestuia de a le transmite bani, precum și despre angajarea sa și capacitatea de a obține surse financiare pentru întreținerea copilului. Primii doi reclamanți au insistat asupra faptului că acest caz nu trebuia examinat din punct de vedere al măsurilor generale de îngrijire a unui copil obișnuit: acest copil avea nevoie de o atenție și îngrijire specială din cauza stării sale fizice și psihice fragile. Aceștia au adăugat că instanța a ignorat total recomandarea autorității tutelare de a lăsa copilul în grija bunicilor.

Pe 8 mai 2020, Curtea Supremă de Justiție a considerat inadmisibil recursul declarat.

La solicitarea lui A.C., pe 3 iunie 2020, GDSAFP a anulat tutela reclamanților asupra copilului. Pe 18 iunie 2020, A.C. a solicitat autorității tutelare să-l însoțească la domiciliul reclamanților pentru a lua copilul. Din cauza carantinei impuse de COVID-19, temporar autoritatea a refuzat procedura de transfer, dar bunicii au fost anunțați să se pregătească pentru transferul copilului. Primii doi reclamanți au contestat în instanță decizia din 3 iunie 2020; procedura fiind pendinte în fața instanțelor naționale.

Pe 18 iunie 2020, psihologul care l-a examinat pe N. în 2018 și-a reiterat constatările anterioare.

În drept:

Curtea a reiterat că dreptul reciproc al părintelui și copilului de a se bucura de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieții de familie” în sensul articolului 8 din Convenție, chiar dacă relația dintre părinți nu mai există (Ilya Lyapin v. Rusia, nr. 70879/11, § 44, 30 iunie 2020). În prezent, există un larg consens – inclusiv în dreptul internațional – în promovarea ideii că în deciziile referitoare la copii, interesul lor superior trebuie să fie primordial (Neulinger și Shuruk v. Elveția [MC], nr. 41615/07, § 135), CEDO 2010 și X v. Letonia [MC], nr.27853/09, § 96, CEDO 2013). În general, aceste interese impun menținerea legăturilor copilului cu familia sa, cu excepția cazurilor în care s-a dovedit că familia este în mod special improprie și acest lucru poate dăuna sănătății și dezvoltării copilului (NP v. Republica Moldova, § 66, și KB și alții v. Croația, nr.36216/13, § 143, 14 martie 2017). Ruperea unor astfel de legături înseamnă ruperea copilului de la rădăcinile sale, ceea ce poate fi făcut numai în circumstanțe excepționale (Görgülü v. Germania, nr. 74969/01, § 48, 26 februarie 2004); trebuie de întreprins totul pentru a păstra relațiile personale și atunci când este cazul, de a „reuni” familia (Kacper Nowakowski v. Polonia, nr. 32407/13, § 75, 10 ianuarie 2017).

Curtea a reiterat că poate exista „viață de familie”, în sensul articolului 8 din Convenție, între bunici și nepoți atunci când între ei există legături de familie suficient de strânse (Kruškić v. Croația (dec.), nr. 10140/ 13, § 108, 25 noiembrie 2014 și Bogonosovy v. Rusia, nr. 38201/16, § 79, 5 martie 2019). Relația dintre bunici și nepoți este diferită ca natură și grad de rudenie de relația dintre părinte și copil și, prin însăși natura sa, necesită, în general, un grad mai mic de protecție. Prin urmare, dreptul la respectarea vieții de familie a bunicilor în relația cu nepoții lor implică în primul rând dreptul de a menține o relație normală bunic-nepot (Kruškić, §§ 110-111).

Este în mod evident în interesul copilului să se asigure dezvoltarea acestuia într-un mediu sănătos, iar un părinte nu poate avea dreptul, în temeiul articolului 8, să ia măsuri care ar dăuna sănătății și dezvoltării copilului (Strand Lobben și alții v. Norvegia [MC], nr.37283/13, § 207, 10 septembrie 2019). Interesul superior al copilului poate, în funcție de natura și importanța acestuia, să prevaleze în raport cu cel al părinților (V.D. și alții v. Rusia, nr. 72931/10, § 114, 9 aprilie 2019). În special, atunci când contactul cu părintele poate fi considerat că pune în pericol interesul superior al copilului sau poate interfera cu drepturile sale relevante, este de competența autorităților naționale să găsească un echilibru just între ele (Khusnutdinov și X v. Rusia, nr. 76598/12, § 80, 18 decembrie 2018).

În contextul obligațiilor atât negative, cât și pozitive, Curtea a trebuit să analizeze dacă, în circumstanţele cauzei, temeiurile invocate de autoritățile naţionale competente au fost „relevante și suficiente” pentru a-și justifica deciziile în conformitate cu prevederile articolului 8 § 2 din Convenție. În acest scop, Curtea a trebuit să verifice dacă instanțele naționale au efectuat o analiză complexă a situației familiale și a tuturor factorilor, în special a celor de natură faptică, emoțională, psihologică, materială și medicală, și a realizat o evaluare echilibrată și rezonabilă a intereselor respective ale fiecărei persoane, cu o preocupare constantă pentru a determina care ar fi cea mai bună soluție pentru copil (Neulinger și Shuruk, § 139, și NP v. Republica Moldova § 64).

(b) Aplicarea acestor principii în speță

Curtea a considerat că primii doi reclamanți au avut în mod evident o relație de familie cu N. în calitate de bunici, cu care a locuit toată viața, astfel, în cauza de față este aplicabil articolul 8 din Convenție. Mai mult, deciziile luate de autoritățile naționale au rezultat dintr-o stare de incertitudine în care N. putea fi luat oricând de la bunici. Aceasta constituie o ingerință în dreptul reclamanților la viața de familie în sensul prevederilor menționate mai sus. În continuare, Curtea a trebuit să stabilească dacă ingerința, care era în conformitate cu legislaţia națională şi urmărea un scop legitim de a proteja drepturile altora (cele ale lui A.C.) era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a constatat că prezenta cauză se referă în esență la modul în care instanțele au evaluat și au stabilit un echilibru între toate drepturile concurente implicate și dacă deciziile lor au urmărit în cele din urmă interesul superior al copilului, ținând cont de marja de apreciere a autorităților naționale. În special, instanțele trebuiau să stabilească gradul de risc în situația în care N. continua să crească în casa bunicilor săi, şi, în situaţia în care tatăl său l-ar fi vizitat acolo în mod regulat, aceasta ar fi putut cauza prejudicii ireparabile relației dintre A.C. și fiul său, și putea acest fapt împiedica reunirea familiei lor. De asemenea, instanțele trebuiau să stabilească existența și amploarea pericolului pentru sănătatea fizică și psihică a copilului în urma transferului acestuia în casa tatălui său, chiar dacă bunicii lui urmau să-l viziteze în mod regulat. Este important de menționat că, în cazul în care instanțele stabilesc un pericol pentru sănătatea psihică sau fizică a copilului, de orice fel, toate celelalte considerente ar trebui să țină cont de protejarea sănătății și bunăstării copilului.

(i) Riscul pentru relația dintre A.C. și fiul său

Cu privire la riscul ca relația dintre A.C. și fiul său să fie afectată sau să înceteze, Curtea a reținut următoarele. Reieșind din circumstanțele cauzei, primii doi reclamanți s-au bazat pe mai multe elemente care demonstrau că A.C. nu a fost interesat de soarta fiului său și nu a contribuit în mod semnificativ la creșterea acestuia. Cu toate acestea, instanțele au constatat că A.C. nu și-a pierdut interesul față de fiul său, solicitând recunoașterea paternității sale la șase luni de la nașterea lui N. și că s-a interesat de el, încercând să-i ajute financiar pe bunici.

În opinia Curții, pentru a stabili pericolul în relația tată-fiu menționată mai sus, instanțele au trebuit să examineze atât reacția lui N. față de tatăl său, cât și atitudinea acestuia din urmă față de fiul său. Este evident că, în ceea ce privește ambele aspecte, instanțele s-au bazat în mare parte pe declarațiile lui A.C., care nu au fost susținute de nicio probă (în special că acesta s-a interesat de fiul său și a încercat să ofere ajutor financiar bunicilor, care i-au refuzat întotdeauna ajutorul; că bunicii au creat obstacole de a-şi vizita fiul său, ceea ce a explicat raritatea unor astfel de vizite; și că acel contact între el și fiul său în martie 2019 a fost unul pozitiv). În același timp, nu a fost acordată atenţie probelor documentare prezentate de bunici, care au confirmat doar două transferuri de bani în martie 2019 și că A.C. nu a făcut nicio plângere cu privire la eventualele obstacole ale vizitei fiului său. Nu este clar de ce instanțele nu au analizat modul în care A.C. intenționa să construiască o relație cu fiul său atunci când, după ce obținuse în martie 2019 un program de vizită a fiului său de două ori pe săptămână, acesta l-a vizitat de două ori în decursul acelei luni și se pare că nu a mai încercat ulterior să-l viziteze. În astfel de circumstanțe, pur şi simplu să te bazezi pe legătura naturală dintre un părinte și copilul său pare să fie insuficient.

Pe parcursul întregii sale vieți (aproximativ cinci ani) copilul nu a locuit niciodată cu tatăl său și era foarte atașat emoțional de bunicii săi. Curtea a reiterat că, în circumstanțe similare prezentei cauze, nu a constatat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție în cauza Hokkanen v. Finlanda (23 septembrie 1994, §§ 63-65, Seria A nr. 299-A) în ceea ce privește hotărârile instanțelor naționale de a transmite tutela copilului de la tatăl său, cu care nu locuise de cinci ani în ciuda unei hotărâri judecătorești de reunire a familie, către bunicii săi, de care se atașase emoțional. În circumstanțele prezentei cauze, instanțele naționale nu puteau pur și simplu să presupună că este în interesul superior al copilului să locuiască cu tatăl său, fără a stabili cât de puternice sunt relațiile dintre N. și ambele părți implicate.

Curtea a concluzionat că instanțele naționale nu au efectuat o examinare suficient de minuţioasă a relației dintre A.C. și fiul său, și a riscului acestei relații în prezenta cauză.

(ii) Riscul pentru sănătatea și bunăstarea copilului

În ceea ce privește a doua problemă principală în prezenta cauză, și anume pericolul pentru sănătatea fizică și psihică a copilului, Curtea a reținut următoarele. Primii doi reclamanți au prezentat instanțelor concluziile autorității de specialitate (GDSAFP), ale unui psiholog și ale unui medic de familie, toate recomandând ca copilul să fie lăsat în grija bunicilor și atenționând cu privire la posibilele efecte grave asupra sănătății acestuia în cazul unei separări de bunici. Instanțele au respins concluzia psihologului ca fiind insuficient de obiectivă și nedatată corespunzător. Concluzia medicului a fost, de asemenea, respinsă ca nedatată corespunzător. Acestea au fost unicele situații în care specialiștii l-au examinat pe N. Chiar dacă instanțele au avut dubii rezonabile cu privire la concluziile medicului și psihologului, nu este clar de ce nu i-au audiat sau nu nu au dispus efectuarea unor examinări/evaluări suplimentare. În acest sens, se pare că instanţele au examinat cauza ca pe o cauză civilă obișnuită, în care fiecare parte trebuia să-și demonstreze pretențiile. Totuși, aceasta nu a fost o acțiune judiciară obișnuită: instanțele trebuiau să decidă nu doar care dintre părţi a prezentat dovezi mai convingătoare, ci, cel mai important, ce soluție reflecta interesul superior al copilului. Instanţele nu puteau face acest lucru fără a obține o bază faptică complexă și actualizată (AS v. Norvegia, nr. 60371/15, §§ 66-68, 17 decembrie 2019), în special sub forma unor rapoarte ale experţilor care să examineze diferite aspecte ale cauzei și în special să stabilească interesul superior al copilului. Instanțele s-au concentrat asupra lipsei oricăror probe cu privire la faptul că A.C. nu ar putea asigura necesitățile copilului său (o abordare care ar fi fost relevantă în procedurile care vizează privarea unui părinte de drepturile sale părintești). Totuşi, în acest caz accentul trebuia să fie pe verificarea faptului dacă părintele ar fi putut oferi de fapt îngrijirea adecvată.

Mai mult, instanțele superioare acceptând afirmația lui A.C. că era angajat cu intermitențe de către un angajator neidentificat, nu s-au interesat cum putea acesta combina munca cu îngrijirea lui N. în situațiile în care copilul trebuia să rămână acasă sau să fie internat în spital din motive de sănătate, fiind în imposibilitate să petreacă mult timp în grupuri de persoane.

Mai mult, nu este clar de ce Curtea de Apel, după ce a menţionat în hotărârea sa opiniile autorității tutelare (GDSAFP), nu a indicat motivele respingerii acestora. Curtea Supremă de Justiție, la fel nu a completat cu niciun motiv.

Un aspect important al cauzei, invocat de prima instanță, dar neglijat de instanțele superioare, a fost dacă era posibil să se protejeze atât interesele copilului, cât și pe cele al reunirii familiei. În special, instanțele superioare nu au analizat posibilitatea de a-l lăsa temporar pe N. cu bunicii săi, asigurând în același timp accesul frecvent și neobstrucționat al tatălui său, astfel încât să construiască treptat relația dintre cei doi, fără a expune copilul la vreun risc imediat. Ca urmare a hotărârilor instanțelor naționale, la etapa actuală, N. ar putea fi transferat în orice moment în casa tatălui său, ceea ce s-a încercat deja să se facă. Lipsa măsurilor tranzitorii și pregătitoare menite să-i ajute pe N. și tatăl său în construirea relației lor pare a fi contrară interesului superior al copilului (N.T. și alții, § 83).

Curtea a reiterat că le revine în primul rând instanțelor naționale, care au oportunitatea de a evalua în mod direct toate persoanele implicate și materialele cauzei, să stabilească un echilibru just între drepturile concurente din Convenție. Cu toate acestea, atunci când fac acest lucru, ele trebuie atât să își motiveze în mod convingător deciziile, cât și să asigure echitatea întregului proces. În speță, deși motivele invocate de instanțe erau relevante, acestea nu au fost suficiente. Astfel, procedura nu poate fi considerată echitabilă, fiind întemeiată pe declarațiile lui A.C. fără prezentarea unor probe în susținerea acestora, respingând în același timp, uneori din motive pur formale, probele şi actele prezentate de către bunici și eşuând să obțină o verificare independentă a celor mai importante elemente, precum efectele transferului în casa lui A.C. asupra sănătății psihice și fizice a copilului. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, instanțele naționale nu au efectuat o evaluare suficient de minuţioasă în ceea ce privește riscul pentru sănătatea și bunăstarea lui N. în cazul unui transfer imediat la tatăl său.

În consecință, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Concluzie (unanimitate):  încălcarea articolului 8 din Convenție.

Curtea a acordat reclamanților 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea T.A. v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

                                                             

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă