Cravcișin v. Republica Moldova și Federația Rusă – 43176/13

Hotărârea din 28.9.2021 [Secția a II-a]

Pe 28 mai 2013, reclamantele, dna Liubovi Cravcișin și dna Snejana Cravcișin, au sesizat Curtea invocând încălcarea articolului 6 § 1, dat fiind faptul că cauza lor nu a fost examinată de instanțe independente și instituite prin lege și astfel nu au avut parte de un proces echitabil. Totodată, au invocat încălcarea articolelor 8 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dată fiind pierderea locuinței, ca urmare a procedurilor invocate.

În fapt

Potrivit circumstanțelor cauzei, în 1986, familia reclamantelor a primit o locuință socială datorită faptului că soțul / tatăl a fost membru al armatei sovietice. Ulterior, acesta a fost detașat la Briansk, în Rusia, unde i s-a oferit o altă locuință socială. În 2009, prima reclamantă a divorțat de soțul ei.

În 2010, reclamantele au solicitat ca contractul privind locuința socială din Tiraspol să fie reînregistrat pe numele lor. Totuși, autoritățile le-au refuzat deoarece locuința în cauză fusese transmisă în locațiune fostului soț al primei reclamante și că acestuia i s-a oferit deja o altă locuință socială în or. Briansk, Rusia. Reclamantele, au contestat refuzul în fața instanțelor autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene („RMN”), însă acțiunea lor a fost în cele din urmă respinsă de către Curtea Supremă a RMN. Prin aceeași hotărâre, instanța a dispus evacuarea reclamantelor din locuința aflată în litigiu.

Pe 10 februarie 2013, reclamantele s-au adresat Ambasadei Federației Ruse în Republica Moldova pentru a solicita asistență. Printr-o scrisoare datată cu 22 mai 2013, reclamantele au primit un răspuns prin care ambasada le-a informat cu privire la faptul că au contactat autoritățile RMN și au aflat că reclamantele trebuiau să renunțe la apartamentul lor din Tiraspol, deoarece familia acestora a fost asigurată cu o nouă locuință socială în Briansk, Rusia.

Din materialele cauzei nu rezultă că reclamantele au informat autoritățile constituționale ale Republicii Moldova cu privire la circumstanțele prezentei cauze.

În drept:

Cu privire la jurisdicție:

Curtea a reamintit că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în temeiul articolului 1 din Convenție cu privire la acțiunile și faptele referitoare la regiunea transnistreană a Moldovei au fost enunțate în cauzele Ilașcu și alții  (§§ 311-319), Catan și alții (§§ 103-07) și Mozer (§§ 97-98).

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertățile garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Curtea nu a găsit niciun temei de a diferenția prezenta cauză de cele menționate supra. Astfel, Curtea a notat că reclamantele se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 din Convenţie, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită un control efectiv, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia (a se vedea Ilașcu și alții, § 335)

Curtea a conchis deja în cauza Ilașcu și alții că autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, § 382). De asemenea, Curtea a constatat, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană, că până cel puțin în septembrie 2016 (Eriomenco v. Republica Moldova și Rusia, nr. 42224/11, § 72, 9 mai 2017), „RMN ” a fost în măsură să existe în continuare și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept în regiune, datorită sprijinului militar, economic și politic al Rusiei (a se vedea Ivanțoc și alții, nr. 23687/05, § § 116-120, 15 noiembrie 2011; Catan și alții, citată mai sus, §§ 121-122; și Mozer, citată mai sus, §§ 108 și 110). Curtea a concluzionat în cauza Mozer că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu puternic că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, reclamantul a intrat sub jurisdicția acelui stat în temeiul articolului 1 din Convenție (Mozer, citat mai sus, §§ 110-111).

Curtea a concluzionat că reclamantele, în prezenta cauză, s-au aflat sub jurisdicția Federației Ruse în temeiul articolului 1 din Convenție.

 

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantelor. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, precum și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamantelor în mod individual (Mozer, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei, de restabilire a controlului, Curtea a constatat în cauza Mozer că, începând cu ostilităţile din 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile cu putinţă (Mozer, § 152). Întrucât părțile nu au prezentat nicio dovadă care să demonstreze că Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția cu privire la regiunea Transnistreană în anii anteriori faptelor prezentei cauze, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită (ibid.).

Cu privire la cel de-al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantelor, Curtea a notat că reclamantele nu au prezentat nicio dovadă în sensul că au informat autoritățile moldovenești despre problema lor. În astfel de circumstanțe, neimplicarea autorităților moldovenești în acest caz nu poate fi reținută împotriva acestora.

Astfel, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive cu privire la reclamante. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din partea Republicii Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Federaţia Rusă a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de referință. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (Mozer, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi supraviețuit, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantelor.

În concluzie și după ce a constatat că drepturile reclamantelor garantate de articolul 6 §1 din Convenție ​​au fost încălcate, Curtea a constatat că a existat o încălcare a acestei dispoziții din partea Federaţiei Ruse.

Cu privire la încălcarea articolelor 8 și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

Este incontestabil faptul că, evacuarea reclamantelor din locuința lor a constituit o ingerință în dreptul acestora la respectarea domiciliului. Ingerința nu va contraveni articolului 8, doar dacă este „prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime menționate la alineatul (2) și este „necesară într-o societate democratică” pentru a-și atinge scopul sau obiectivele (Labita v. Italia [MC], nr. 26772/95, § 179, CEDO 2000-IV; și Idalov v. Rusia [MC], nr. 5826/03, § 200, 22 mai 2012).

Curtea a constatat că părțile nu au contestat faptul că locuința în care reclamantele au locuit mai mult de douăzeci de ani a constituit o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Totodată, a menționat că este evident faptul că evacuarea reclamantelor din locuința respectivă a reprezentat o ingerință în dreptul acestora de a se bucura pașnic de bunurile lor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Conform jurisprudenței Curții (Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi v. Irlanda [MC], nr. 45036/98, § 142, CEDO 2005-VI), o astfel de ingerință constituie o măsură de a controla cu privire la folosirea proprietății care trebuie examinată în temeiul celui de-al doilea paragraf al articolului respectiv. Pentru ca o măsură care constituie un control al folosirii să fie justificată, aceasta trebuie să fie legală (Katsaros v. Grecia, nr. 51473/99, § 43, 6 iunie 2002; Herrmann v. Germania [MC], nr. 9300/07, § 74, 26 iunie 2012; Centro Europa 7 SRL și Di Stefano v. Italia [MC], nr. 38433/09, § 187, CEDO 2012) și „să corespundă cu interesul general”. Măsura trebuie să fie, de asemenea, proporțională cu scopul urmărit; cu toate acestea, este necesar să se examineze proporționalitatea unei ingerințe după stabilirea legalității acesteia (Katsaros, citat mai sus, § 43).

În ceea ce privește legalitatea ingerințelor în drepturile reclamantelor în temeiul articolului 8 și al articolului 1 din Protocolul nr. 1, nu au existat elemente care să permită Curții să constate că a existat un temei legal pentru evacuarea reclamantelor din locuința lor. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a concluzionat că ingerințele nu au fost legale în temeiul dreptului intern. În consecință, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

​​Din aceleași motive ca și cele prezentate cu privire la plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție din partea Republicii Moldova.

Din aceleași motive ca și cele prezentate în același context, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din partea Federației Ruse.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolelor 6 § 1, 8 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolelor 6 § 1 8 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din partea Federației Ruse.

Curtea le-a acordat reclamantelor 12500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 3000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Cravcișin v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă