Aslanian v. Republica Moldova și Federația Rusă – nr. 74433/11

Hotărârea din 13.7.2021 [Secția a II-a]

Articolul 9

Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

Pe 28 noiembrie 2011, reclamantul Rostom Aslanian, născut în anul 1989 și care locuiește în Vărăncău, Republica Moldova, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 9 din Convenție, dat fiind condamnarea sa pentru că s-a opus serviciului militar din motive religioase, în pofida dorinței sale de a efectua un serviciu alternativ.

În fapt:

Reclamantul este membru al comunității religioase a Martorilor lui Iehova în „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”).

Devenind eligibil pentru recrutare, el a solicitat autorităților „RMN” să fie repartizat în serviciul civil în locul serviciului militar obligatoriu din cauza conștiinței și credințelor sale religioase. În decembrie 2010, cererea sa a fost respinsă și a fost inițiată o anchetă penală în privința sa de către autoritățile „RMN”, fiind învinuit de dezertare.

Pe 29 martie 2011, „Tribunalul Orașului și Regiunii Rîbnița” l-a recunoscut vinovat de săvârșirea infracțiunii de dezertare, fiindu-i stabilită pedeapsa de un an de închisoare. Reclamantul a fost arestat în sala de judecată.

Pe 7 iunie 2012, Curtea Supremă a „RMN” a menținut hotărârea primei instanțe.

Reclamantul a fost eliberat din detenție pe 29 martie 2012, după ce și-a executat integral pedeapsa.

În drept:

Cu privire la jurisdicție:

Curtea a reamintit că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în temeiul articolului 1 din Convenție cu privire la acțiunile și faptele referitoare la regiunea transnistreană a Moldovei au fost enunțate în cauzele Ilașcu și alții v. Republica Moldova și Federația Rusă [MC], (nr. 43370/04 și alte 2 cereri, §§ 311-319), CEDO 2012, Catan și alții v. Republica Moldova și Rusia [MC], (nr. 43370/04 și alte 2 cereri, §§ 103-107, CEDO 2012) și Mozer v. Republica Moldova [MC], (nr. 11138/10, §§ 97-98, CEDO 2012).

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Curtea nu a găsit niciun temei de a diferenția prezenta cauză de cele menționate supra. Astfel, Curtea a notat că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 din Convenţie, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită un control efectiv, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia (a se vedea Ilașcu și alții, § 335).

Curtea a conchis deja în cauza Ilașcu și alții că autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, § 382). De asemenea, Curtea a constatat, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană, că până cel puțin în septembrie 2016 (Eriomenco v. Republica Moldova și Rusia, nr. 42224/11, § 72, 9 mai 2017), „RMN ” a fost în măsură doar să existe în continuare și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept în regiune, din cauza sprijinului militar, economic și politic al Rusiei (a se vedea Ivanțoc și alții, nr. 23687/05, § § 116-120, 15 noiembrie 2011; Catan și alții, citată mai sus, §§ 121-122; și Mozer, citată mai sus, §§ 108 și 110). Curtea a concluzionat în cauza Mozer că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu puternic că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, reclamantul a intrat sub jurisdicția acelui stat în temeiul articolului 1 din Convenție (Mozer, citat mai sus, §§ 110-111).

Curtea a concluzionat că reclamantul, în prezenta cauză, a intrat sub jurisdicția Federației Ruse în temeiul articolului 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 9 din Convenție:

Reclamantul a susținut că condamnarea sa se ridică la o ingerință ilegală și disproporționată în dreptul său de a-și manifesta credințele religioase. El a menționat că nu a încercat să se sustragă de la serviciul militar și că era dispus să îndeplinească un serviciu alternativ. El a susținut că ambele state respondente au acceptat angajamentele internaționale de a asigura un serviciu civil alternativ obiectorilor de conștiință motivați religios ca el, dar nu au reușit să asigure implementarea acestor angajamente în „RMN”.

Curtea a constatat că statele sunt obligate, în primul rând, prin angajamentul negativ de a se abține de la orice ingerință în drepturile garantate de articolul 9 din Convenție. Curtea a constatat că a avut loc o ingerință în cazul în care o persoană nu a reușit să se prezinte pentru serviciul militar ca manifestare a credințelor sale religioase și ulterior a fost condamnat pentru dezertare sau atunci când cererea unei persoane, motivată de credințe sau convingeri religioase, să îndeplinească un serviciu civil alternativ a fost refuzată de autoritățile naționale. O astfel de ingerință va fi contrară articolului 9 din Convenție, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute de alineatul (2) și este „necesară într-o societate democratică” (a se vedea, mutatis mutandis, Bayatyan v. Armenia [MC], nr. 23459/03, §112, CEDO 2011; Adyan și alții v. Armenia, nr. 75604/11, § 60, 12 octombrie 2017).

Curtea a constatat că condamnarea reclamantului pentru dezertare a constituit, prin urmare, o ingerință în libertatea sa de a-și manifesta religia, astfel cum este garantată de articolul 9 § 1. În ceea ce privește legalitatea ingerinței, nu există elemente în prezenta cauză care ar permite Curții să considere că a existat un temei legal pentru a interfera cu drepturile reclamantului garantate de articolul 9 din Convenție. În consecință, a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție.

În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura drepturile reclamantului. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, cât și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor fiecărui solicitant (a se vedea Mozer, citat mai sus, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligațiilor Moldovei, de a restabili controlul, Curtea a constatat în Mozer că, de la debutul ostilităților în 1991-1992 și până în iulie 2010 Moldova a luat toate măsurile în puterea sa (a se vedea Mozer, citat mai sus, § 152). Evenimentele de care s-a plâns în acest caz au avut loc în perioada 2011-2012. Curtea a observat că niciuna dintre părți nu a prezentat nicio dovadă că Republica Moldova și-a schimbat poziția față de problema transnistreană în această perioadă de timp și, prin urmare, nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea atinsă în Mozer (ibidem).

Trecând la a doua parte a obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea a constatat că reclamantul nu a adus nicio dovadă în sensul că a informat autoritățile moldovenești despre situația sa. În astfel de circumstanțe, neimplicarea autorităților moldovenești în cazul reclamantului nu poate fi reținută împotriva acestora (a se vedea și Grama și Dîrul v. Republica Moldova și Rusia, nr. 28432/06 și 5665/07, § 35, 15 octombrie 2019).

În contextul celor de mai sus, Curtea a concluzionat că Republica Moldova nu a omis să își îndeplinească obligațiile pozitive cu privire la reclamant. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 9 din Convenție de către Republica Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Rusia a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada în cauză. Ținând cont de aceasta și în conformitate cu jurisprudența sa, nu este necesar să se stabilească dacă Rusia a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (a se vedea Mozer, citat mai sus, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Rusiei în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului.

În concluzie, după ce a constatat că dreptul reclamantului a fost încălcat în sensul articolului 9 din Convenție, Curtea a constatat că a existat o încălcare a acestei prevederi din partea Federaţiei Ruse.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 9 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 9 din Convenţie din partea Federației Ruse.

Curtea i-a acordat reclamantului 15000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 5555 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Aslanian v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă