Manole și Postica v. Republica Moldova și Federația Rusă – 4711/07

Hotărârea din 29.6.2021 [Secția a II-a]

Articolul 5

Dreptul la libertate și siguranță

Articolul 5-1

Arest și detenție ilegală

Articolul 5-4

Controlul legalităţii detenției

Pe 7 decembrie 2006, reclamanții, dl Ion Manole și dl Alexandru Postica, au sesizat Curtea invocând încălcarea articolelor 3, 5 § 1 și 13 din Convenție, dat fiind faptul reținerii ilegale a acestora pe teritoriul „RMN”, fiind supuși unui tratament degradant, de asemenea au invocat lipsa unui remediu efectiv în privința plângerilor referitoare la încălcarea drepturilor acestora garantate de Convenție.

În fapt

Pe 20 iulie 2005, Promo-Lex, organizație neguvernamentală specializată în protecția drepturilor omului, în cadrul căreia activau cei doi reclamanți, a emis un comunicat de presă în care a descris circumstanțele cauzei.

Tot pe 20 iulie 2005, Procuratura raionului Dubăsari a dispus cercetarea locului unde s-a produs infracțiunea în apropierea punctului de control. Printre constatările făcute a fost absența oricărui semn care să interzică fotografierea în acel loc.

Pe 29 decembrie 2005, Ministerul Justiției din Republica Moldova a informat organizația Promo-Lex că nu cunoștea despre existența unui document care ar justifica acțiunile forțelor pentru menținerea păcii din „RMN”, totodată a menționat că examinarea posibilelor acțiuni ilegale din partea forțelor rusești, care nu cad sub jurisdicția Republicii Moldova, ar putea fi transmise instanțelor rusești.

La notificarea Ministerului Reintegrării din Republica Moldova, Ministerul Afacerilor Interne din Moldova a inițiat urmărirea penală în cauza dată însă pe 14 decembrie 2009, aceasta a fost suspendată.

În drept

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internațional, pentru a asigura drepturile și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

În ceea ce privește Federația Rusă, Curtea a reiterat faptul că, în anumite circumstanțe, utilizarea forței de către agenții unui stat care acționează în afara teritoriului său poate plasa persoana în sfera de jurisdicție a statului respectiv în sensul articolului 1 (Al -Skeini și alții v. Regatului Unit [MC], nr. 55721/07, § 136, CEDO 2011; Jaloud v. Olandei [MC], nr. 47708/08, § 139, 20 noiembrie 2014). Aceasta poate include exercitarea jurisdicției extrateritoriale de către un stat contractant atunci când, în conformitate cu obiceiurile, tratatele sau alt acord, autoritățile sale îndeplinesc funcții executive pe teritoriul unui alt stat.

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamanților în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, precum și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor în mod individual (Mozer, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei, de restabilire a controlului, Curtea a constatat în cauza Mozer că, începând cu ostilităţile din 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile cu putinţă (Mozer, § 152). Evenimentele de care s-a plâns în toate cererile prezente se referă la evenimente anterioare acelui caz. Prin urmare, nu văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea ajunsă în cauza Mozer (citată mai sus, § 152).

Cu privire la cel de-al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor individuale ale reclamantului, Curtea a constatat în cauza Ilașcu și alții (§§ 348-52) că Republica Moldova nu a respectat pe deplin obligațiile pozitive, în măsura în care din mai 2001 nu a luat toate măsurile de care dispunea pe parcursul negocierilor cu „RMN” și autoritățile ruse pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. În cazul de față, reclamanții au susținut că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, deoarece diferite autorități de stat au răspuns că nu pot lua măsuri pe teritoriul aflat sub controlul de facto al „RMN”.

Curtea a considerat că autoritățile din RM nu au avut niciun mijloc real de a împiedica reținerea reclamanților sau de a asigura eliberarea imediată a acestora. Era evident, însă, că eventuala eliberare a reclamanților s-a datorat cel puțin parțial, datorită deplasării personale a Ministrului RM pentru reintegrare la punctul de control nr. 9 și negocierea eliberării acestora. Mai mult, autoritățile din RM au inițiat urmărirea penală cu privire la detenția ilegală a reclamanților, care a trebuit să fie suspendată după efectuarea tuturor acțiunilor care ar fi putut fi întreprinse de autoritățile RM. Astfel, autoritățile RM au întreprins acțiuni diplomatice în scopul protejării drepturilor apărătorilor drepturilor omului în general în contextul cazului reclamanților.

În astfel de circumstanțe, Curtea nu a putut concluziona că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive cu privire la reclamanți (Mozer, § 154). Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție din partea Republicii Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit deja că reclamanții se aflau sub jurisdicția Federației Ruse în timpul evenimentelor relevante. În consecință, Curtea a constatat că Federația Rusă a încălcat articolul 5 § 1 din Convenție.

 

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție

 Curtea a reiterat faptul că articolul 5 § 4 din Convenției dă dreptul persoanelor arestate sau reținute la o revizuire a condițiilor procedurale și de fond care sunt esențiale pentru „legalitatea” - în termenii Convenției - a privării de libertate. Acest lucru înseamnă că instanța competentă trebuie să ia în considerare nu numai respectarea cerințelor procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul rezonabil al suspiciunii care stau la baza arestării și legitimitatea scopului urmărit de către aceste acțiuni (Butkevičius v. Lituania , nr. 48297/99, § 43, CEDO 2002 ‑ II (extrase) și Mammadli v. Azerbaidjani, nr. 47145/14, § 72, 19 aprilie 2018). Pentru a stabili dacă procedurile care cad sub incidența articolului 5 § 4 din Convenție oferă garanțiile necesare, trebuie să se țină cont de natura particulară a circumstanțelor în care au avut loc. Garanția procesuală principală care decurge din articolul 5 § 4 din Convenție este dreptul la o audiere efectivă din partea instanței care stabilește o cale de atac împotriva detenției (Baș v. Turcia, nr. 66448/17, § 212, 3 martie 2020).

În cazul de față, Curtea a făcut referire la constatarea sa conform căreia reclamanții, nu au dispus de remedii eficiente în ceea ce privește detenția lor de către autoritățile „RMN” și nici nu li s-a oferit posibilitatea reală de a dispune de un astfel de remediu din partea Federației Ruse. În consecință, Curtea a considerat că este necesar să se examineze separat plângerea în temeiul articolului 5 § 4.

Astfel, Curtea a constatat, din aceleași motive, menționate mai sus că Republica Moldova nu poartă răspundere pentru încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție.

De asemenea, a constatat, din aceleași motive menționate mai sus că Federația Rusă este responsabilă pentru încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție.

 

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie din partea Federației Ruse;

- nicio încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 5 § 4 din Convenţie din partea Federației Ruse.

 

Curtea le-a acordat reclamanților 3000 EUR, fiecăruia, cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR în mod solidar cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Manole și Postica v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă