Rîbac și Rodina-Agro v. Republica Moldova și Federația Rusă – nr. 28857/14

Hotărârea din 15.6.2021 [Secţia a II-a]

Articolul 11

Libertatea de întrunire și de asociere

Pe 31 martie 2014, reclamanții dl Pavel Rîbac și Rodina-Agro, o societate înregistrată în regiunea autoproclamatei „Republici Moldoveneşti Nistrene”, au invocat în fața Curții încălcarea articolului 11 din Convenție, dată fiind încălcarea dreptului acestora la libertatea de întrunire.

În fapt:

Pe 6 noiembrie 2012, foștii membri ai colhozului Rodina din satele Erjovo și Sarateia au creat societatea reclamantă în vederea apărării intereselor lor în ceea ce privește planurile Guvernului „Republici Moldoveneşti Nistrene” („RMN”) de a transmite terenul deținut de fostul colhoz altor persoane.

Pe 21 septembrie 2013, primul reclamant a organizat pentru foștii membri ai colhozului Rodina, o întrunire cu 65 de persoane, cu scopul de a discuta problema cu privire la terenul vizat.

Pe 23 septembrie 2013, primul reclamant a fost amendat cu 145 de ruble RMN pentru încălcarea regulilor de desfășurare a întrunirilor, dat fiind faptul că acesta nu obținuse o autorizație prealabilă în acest sens.

Pe 31 octombrie 2013, Curtea Supremă a RMN a respins cererea primului reclamant și a menținut decizia Judecătoriei Rîbnița.

În drept:

Curtea a reiterat că principiile generale referitoare la problema competenței jurisdicţionale în conformitate cu articolului 1 din Convenție, cu privire la actele și faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu și alții (§§ 311-19), Catan și alții (§§ 103-07) și Mozer (§§ 97-98).

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Cu privire la Federația Rusă, Curtea a reiterat că în cauza Ilașcu și alții, a constatat că Federația Rusă a contribuit atât militar, cât și politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, citată mai sus, § 382). Curtea a constatat, de asemenea, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea Transnistreană, până în septembrie 2016 (Eriomenco v. Republica Moldova și Federația Rusă, nr. 42224/11, § 72, 9 mai 2017), „RMN”, a fost capabilă să persiste și să reziste eforturilor Republicii Moldova și a comunităţii internaționale îndreptate spre soluționarea conflictului și instaurarea democrației și a ordinii de drept în regiune din cauza susținerii militare, economice și politice din partea Federaţiei Ruse (Ivanțoc și alții, §§ 116-20; Catan și alții, §§ 121-22; și Mozer, §§ 108 și 110).

În cauza Mozer, Curtea a concluzionat că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc relevă un indiciu indiscutabil că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților „RMN” și că, prin urmare, reclamanții s-au aflat sub jurisdicţia acestui stat în baza articolului 1 din Convenție (Mozer, §§ 110-11).

Cu privire la Încălcarea articolului 11 din Convenție

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamanților în temeiul articolului 3 din Convenției. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, precum și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor în mod individual (Mozer, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei, de restabilire a controlului, Curtea a constatat în cauza Mozer că, începând cu ostilităţile din 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile cu putinţă (Mozer, § 152). Evenimentele de care s-a plâns în toate cererile prezente se referă la evenimente anterioare acelui caz. Prin urmare, nu văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea ajunsă în cauza Mozer (citată mai sus, § 152). Întrucât părțile nu au prezentat nicio dovadă care să demonstreze că Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția cu privire la regiunea Transnistreană în anii anteriori faptelor prezentei cauze, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită (ibid.).

Cu privire la cel de-al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamanților, Curtea a constatat că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă în sensul că a informat autoritățile din Republica Moldova despre problema sa. În astfel de circumstanțe, neimplicarea autorităților din Republica Moldova nu poate fi reținută împotriva acestora.

Astfel, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive cu privire la reclamant. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 11 din Convenție din partea Republicii Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Federaţia Rusă a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de detenție a reclamantului. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (Mozer, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi supraviețuit, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamanților.

În concluzie și după ce a constatat că drepturile reclamantului garantate de articolul 11 din Convenție ​​au fost încălcate, Curtea a constatat că a existat o încălcare a acestei dispoziții din partea Federaţiei Ruse.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 11 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 11 din Convenţie din partea Federației Ruse.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 42 EUR cu titlu de prejudiciu material, 3000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 4000 euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Rîbac și Rodina-Agro v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".                                                                

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă