Mîrca v. Republica Moldova și Federația Rusă – 7845/06

Hotărârea din 27.4.2021 [Secția a II-a]

 

Dreptul la un remediu efectiv

Pe 8 februarie 2006, reclamanţii, dl Alexei Mîrca şi dl Dumitru Mîrca, au sesizat Curtea invocând presupusa detenţie ilegală, interdicția de a contacta rudele lor și relele tratamente la care a fost supus primul reclamant în timpul detenției.

 În fapt

Tatăl reclamanților, C.M., a participat la conflictul militar din 1992 de pe malul râului Nistru, de partea autorităților Republicii Moldova, împotriva forțelor autoproclamatei „Republici Moldoveneşti Nistrene”. În 1993 fiind învinuit de săvârşirea unui omor de către autoritățile „RMN”, acesta a părăsit regiunea „RMN ” și s-a stabilit într-un sat aflat sub controlul Republicii Moldova lângă Bender/Tighina, oraș controlat de autorităţile „RMN ”.

Pe 27 iunie 2004 C.M. a fost implicat într-un accident de mașină şi a fost adus inconștient la un spital din Bender/Tighina. Aflându-se în spital, miliția „RMN” l-a identificat că este în urmărire şi l-au mutat la un spital din Tiraspol, unde era supravegheat de către miliția „RMN”.

Pe 18 iulie 2004, reclamanții l-au vizitat pe C.M. la spital şi au rămas peste noapte acasă la un prieten. În aceeași noapte C.M. a evadat din spital. Pe 19 iulie 2004, la ora 3 dimineața, miliția „RMN” a descins în casa unde dormeau reclamanții și i-au arestat.

Pe 26 iulie 2004, reclamanții au fost acuzați că au comis infracțiunea de complicitate la evadarea unei persoane reținute. În aceeași zi, Judecătoria orașului Bender l-a eliberat pe al doilea reclamant, sub obligaţia de nepărăsire a orașului (Bender/Tighina), iar pe 19 august 2004, a fost arestat din nou. Primul reclamant a fost plasat în arest preventiv pentru o perioadă nedeterminată.

Pe 29 iulie 2004 a fost pornită urmărirea penală pentru privarea ilegală de libertate a reclamanților.

Pe 26 octombrie 2004, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (instituția Ombudsmanului) i-a răspuns fratelui reclamantului că toate eforturile sale anterioare de a asigura respectarea drepturilor reclamantului de către autoritățile „RMN” au fost inutile. Plângerea sa împreună cu anexele au fost transmise misiunii OSCE în Moldova și Ministerului Reintegrării pentru acțiuni ulterioare.

Pe 26 noiembrie 2004, un procuror „RMN” a pornit urmărirea penală în privinţa reclamanților cu privire la complicitatea acestora la evadarea unei persoane reținute.

Pe 20 mai 2005, Judecătoria oraşului Bender a prelungit arestul preventiv al reclamanților până pe 9 septembrie 2005. Procurorul responsabil de caz a participat la acea ședință; nu s-a făcut nicio referire la participarea reclamanţilor sau a avocatului acestora.

Pe 16 iunie 2005, Judecătoria Bender i-a condamnat pe reclamanți la trei ani de închisoare pentru complicitate la evadarea lui C.M., iar pe 25 iulie 2006, primul reclamant a fost eliberat din închisoare în baza unui act de amnistie.

Pe 3 ianuarie 2006, Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova i-a răspuns fratelui reclamanților că, din cauza situației tensionate din Bender, nu a fost posibil să fie deferiţi justiției niciunul dintre responsabilii din cadrul miliției „RMN”.

Potrivit primului reclamant, aflându-se în arest preventiv acesta era maltratat aproape zilnic pentru a depune mărturii. În primele opt zile de detenție i-a fost refuzat accesul la un medic sau un avocat. Potrivit ambilor reclamanți, nicio rudă nu avea voie să-i viziteze. O singură dată i s-a permis primului reclamant să-și vadă fiul, care a observat că tatăl său era într-o stare foarte proastă.

La început, reclamanţilor nu li s-au permis să aibă acces la stilouri și hârtie și, prin urmare, nu au putut scrie o plângere cu privire la rele tratamente. Toate plângerile verbale adresate procurorilor au rămas fără răspuns, deoarece s-a considerat că cazul reclamanților era unul politic. În cele din urmă au fost formulate plângeri scrise, care au fost anexate la dosarul penal al reclamanților, dar care ulterior au fost respinse din lipsa probelor, autorităţile RMN motivând că rănile au fost cauzate ca urmare a nerespectării instrucțiunilor gardienilor.

Primul reclamant a prezentat o copie a unui certificat medical din 16 iulie 2004, potrivit căruia fusese declarat sănătos și apt de muncă cu trei zile înainte de arestare. După eliberarea sa din închisoare, acesta a fost examinat de Centrul de reabilitare a victimelor torturii “”Memoria””, care a stabilit că primul reclamant suferise, printre altele, consecințele unui traumatism cranio-cerebral post-traumatic, nevroză traumatică și tulburare anxio-depresivă. Documentul a concluzionat că majoritatea concluziilor medicale au confirmat afirmația sa că ar fi fost maltratat.

Reclamanții au descris condițiile de detenție, din închisoarea din Tiraspol, ulterior din închisoarea din Hlinaia, după cum urmează. Au fost deținuți în celule cu alți douăzeci de deținuți, au dormit pe paturi supraetajate, vara fiind foarte cald, condițiile sanitare erau mizerabile, celulele nu aveau acces la lumina zilei și aveau un miros puternic, nu existau toalete în celule. Potrivit avocaților săi, starea de sănătate a celui de-al doilea reclamant s-a înrăutățit (pierderea parțială a vederii, probleme cu rinichii), iar administrația penitenciarului le-a cerut rudelor să aducă medicamentele necesare pentru tratarea acestuia.

Potrivit reclamanților, în timpul detenției, toată corespondența lor, inclusiv cu membrii familiei lor era cenzurată.

Reclamanţii nu au putut comunica cu familiile lor decât după condamnarea acestora pe 16 iunie 2005. În plus, chiar și reprezentanților Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) nu li s-a permis să se întâlnească cu reclamanţii.

În drept

Curtea a reiterat că principiile generale referitoare la problema competenței jurisdicţionale în conformitate cu articolului 1 din Convenție, cu privire la actele și faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu și alții, Catan și alții și, mai recent, Mozer.

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Cu privire la Federația Rusă, Curtea a reiterat că în cauza Ilașcu și alții, a constatat că Federația Rusă a contribuit atât militar, cât și politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992. Curtea a constatat, de asemenea, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană că cel puțin până în iulie 2010 „RMN”, a fost capabilă să persiste și să reziste eforturilor Republicii Moldova și a comunităţii internaționale îndreptate spre soluționarea conflictului și instaurarea democrației și a ordinii de drept în regiune din cauza susținerii militare, economice și politice din partea Federaţiei Ruse (Ivanțoc și alții, §§ 116-20; Catan și alții, §§ 121-22; și Mozer, §§ 108 și 110).

În cauza Mozer, Curtea a concluzionat că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc relevă un indiciu indiscutabil că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților „RMN” și că, prin urmare, reclamanții s-au aflat sub jurisdicţia acestui stat în baza articolului 1 din Convenție (Mozer, §§ 110-11).

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie

Curtea a constatat că reclamanții au fost ținuți în detenție în perioada 2004-2006 în diferite închisori din „RMN”. De asemenea, Curtea a observat că Comitetul european pentru prevenirea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT) a vizitat regiunea „RMN” în 2000 și și-a exprimat îngrijorările cu privire la condițiile de detenție din închisorile „RMN” pe care le-a vizitat. În 2010, CPT nu avea voie să aibă întâlniri private cu deținuții, fiind determinat să nu viziteze regiunea. (Mozer, §§ 63 și 64).

Curtea a considerat că, având în vedere descrierea detaliată făcută de către reclamanți și lipsa oricăror argumente și dovezi care să contrazică această descriere, suplimentar la constatările făcute de CPT în regiune şi la propriile constatări privind situaţia din închisorile din „ RMN” ( Mozer, § 28 și Ilașcu, §§ 240-266), aceasta nu putea decât să concluzioneze că reclamanții au fost deținuți în condiții care sunt incompatibile cu cerințele articolului 3, în special supraaglomerarea, lipsa condițiilor sanitare, accesul insuficient la lumina zilei și asistența medicală insuficientă, mai ales având în vedere problemele de sănătate ale celui de-al doilea reclamant.

Curtea a notat că primul reclamant avea o stare bună de sănătate cu doar trei zile înainte de reţinere și că după eliberare a fost diagnosticat cu sindrom cerebral posttraumatic organic și alte tulburări drept consecinţe a unui traumatism cerebral care confirma faptul că ar fi fost maltratat. În absența oricăror materiale și argumente care să contrazică afirmațiile reclamantului și având în vedere documentele medicale din dosar, Curtea a concluzionat că primul reclamant a fost maltratat în timpul detenției, astfel, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în acest sens.

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamanților în temeiul articolului 3 din Convenției. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, precum și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor în mod individual (Mozer, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligației a Moldovei, de restabilire a controlului, Curtea a constatat în cauza Mozer că, începând cu ostilităţile din 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile cu putinţă. Evenimentele de care s-a plâns în toate cererile prezente se referă la evenimente anterioare acelui caz. Prin urmare, nu văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea ajunsă în cauza Mozer (citată mai sus, § 152).

Trecând la al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor individuale ale reclamantului, Curtea a constatat în cauza Ilașcu și alții (§§ 348-52) că Republica Moldova nu a respectat pe deplin obligațiile sale pozitive, în măsura în care din mai 2001 nu a luat toate măsurile de care dispunea pe parcursul negocierilor cu „RMN” și autoritățile ruse pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. În cazul de față, reclamanții au susținut că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, deoarece diferite autorități de stat au răspuns că nu pot lua măsuri pe teritoriul aflat sub controlul de facto al „RMN”.

Curtea a considerat că autoritățile moldovenești nu dispuneau de mijloace reale de îmbunătățire a condițiilor de detenție în închisorile „RMN” și nici nu puteau muta reclamanții în alte închisori (a contrario, Pocasovschi și Mihaila v. Republica Moldova și Federaţia Rusă, nr.1089 / 09, § 46, 29 mai 2018). Mai mult, nu au putut investiga în mod corespunzător acuzațiile de rele tratamente sau de detenție ilegală. După cum reiese din dosarul cauzei, anchetele penale cu privire la acţiunile ilegale ale autorităților „RMN” au trebuit să fie suspendate din cauza lipsei cooperării din partea regiunii respective, ceea ce a făcut imposibilă desfășurarea unor urmăriri penale semnificative.

De asemenea, Curtea a observat că reclamanţii care au fost condamnați de către instanțele „RMN” ar fi putut solicita instanțelor din Republica Moldova casarea acestor condamnări (Mozer, § 73).

În astfel de circumstanțe, Curtea nu a putut concluziona că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive cu privire la reclamanți (Mozer, § 154).

Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție din partea Republicii Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Federaţia Rusă a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de detenție a reclamantului. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate. În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi supraviețuit, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamanților (ibidem).

În concluzie, după ce a constatat că reclamanții au fost deținuți în condiții inumane în sensul articolului 3 din Convenție și că primul reclamant a fost maltratat, Curtea a constatat că a existat o încălcare a acestei dispoziții din partea Federaţiei Ruse.

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie

Curtea a reiterat faptul că este bine definit în jurisprudența sa cu privire la Articolul 5 § 1 că orice privare de libertate nu trebuie numai să se bazeze pe una din acele excepții enumerate de la literele (a) la (f), ci, de asemenea, trebuie să fie "legală". În cazul în care "legalitatea" detenției este disputabilă, inclusiv la chestiunea dacă "o procedură prevăzută de lege" a fost respectată, Convenția, în esență, face trimite la dreptul intern și stabilește obligația de a se conforma cu normele de fond și de procedură ale legislației naționale. Acest lucru impune, în primul rînd, că orice arest sau detenție să aibă o bază legală în dreptul naţional, dar, de asemenea, se referă și la calitatea legii, solicitînd ca aceasta să fie compatibilă cu ordinea de drept, un concept inerent tuturor articolelor din Convenție (Del Río Prada v. Spania [MC], nr. 42750/09, § 125, CEDO 2013 și Mozer, § 134).

În cazul de față, se remarcă faptul că Federația Rusă a prezentat un rezumat al documentelor referitoare la sistemul judiciar în „RMN”, fără a prezenta copii ale documentelor în sine. Cu toate acestea, nu au reușit să explice dacă sistemul judiciar sau legislația pe care au descris-o cu privire la „RMN” a fost în vigoare în timpul evenimentelor relevante (2004-2006). Curtea a reamintit că, pentru această perioadă, a stabilit deja că sistemul judiciar al „RMN” nu era un sistem care să reflecte o tradiție juridică compatibilă cu Convenția (Mozer, §§ 148-49). Din acest motiv, a considerat că instanțele „RMN” și, implicit, orice altă autoritate „RMN” nu puteau ordona arestul sau detenția „legală” a reclamantului, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției (Mozer, § 150).

Astfel, Curtea a considerat că concluzia la care a ajuns cauza Mozer este valabilă și în prezenta cauză. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Curtea trebuie să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura drepturile reclamantului în temeiul articolului 5 din Convenție. Din aceleași motive ca şi cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Republica Moldova nu a eșuat în îndeplinirea obligațiilor sale pozitive în temeiul articolului 5 din Convenției. În consecință, Republica Moldova nu a încălcat această dispoziție.

În ceea ce privește Federația Rusă, din aceleași motive ca şi cele menționate la mai sus, Curtea a constatat că aceasta este responsabilă pentru încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie

Curtea a făcut trimitere la constatarea sa conform căreia informațiile prezentate de guvernul rus au fost insuficiente pentru a justifica o abatere de la concluziile sale din cauzele anterioare referitoare la natura sistemului judiciar din „RMN”. De asemenea, s-a referit la concluzia sa cu privire la faptul că instanțele „RMN” nu ar putea ordona arestul sau detenția „legală” a reclamanților, în sensul articolului 5 § 1 din Convenție. Curtea a considerat, că instanțele „RMN” nu s-ar putea califica drept „tribunal independent instituit prin lege” în sensul articolului 6 § 1 al Convenției (Vardanean, § 39). Prin urmare, Curtea a constatat că în prezenta cauză a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Astfel, aceleași motive ca şi cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Republica Moldova nu a eșuat în îndeplinirea obligațiilor sale pozitive în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. În consecință, Republica Moldova nu a încălcat această dispoziție.

În ceea ce privește Federația Rusă, din aceleași motive ca şi cele menționate la mai sus, Curtea a constatat că aceasta este responsabilă pentru încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţie

Curtea a considerat că deschiderea și citirea corespondenței private trimise către sau de către un deținut reprezintă în mod clar o ingerință în dreptul la respectarea corespondenței unei persoane, garantat de articolul 8 din Convenție (Porowski v. Polonia, nr. 34458/03, §§ 166-168, 21 martie 2017).

Chiar şi dacă s-ar admite că astfel de acţiuni sunt conforme cu legea „RMN”, ale cărei dispoziții nu au fost comunicate de către guvernul pârât, Curtea a constatat absența oricărei justificări pentru o astfel de monitorizare.

În mod similar, Curtea nu vede nicio justificare sau vreun temei legal în temeiul legislației Republicii Moldova privind refuzul vizitelor familiei reclamanților până la condamnarea acestora.

Acest lucru a fost suficient pentru ca Curtea să concluzioneze că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în cazul de față.

Din aceleași motive ca şi cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Republica Moldova nu a eşuat şă-și îndeplinească obligațiile pozitive în temeiul articolului 8 din Convenției. În consecință, Republica Moldova nu a încălcat această dispoziție.

În ceea ce privește Federația Rusă, din aceleași motive ca şi cele menționate la mai sus, Curtea a constatat că aceasta este responsabilă pentru încălcarea articolului 8 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie

Curtea şi-a reiterat concluzia prezentată în cauza Mozer v. Republica Moldova că „... în anumite circumstanțe reclamanţii pot fi obligați să epuizeze căile de atac eficiente disponibile într-o entitate nerecunoscută. Cu toate acestea, în dosar nu a existat nicio indicație, iar guvernul rus nu a susținut că reclamantul avea la dispoziție remedii eficiente în „RMN” cu privire la plângerile menționate mai sus ”.

Curtea a notat că în cauza Mozer (citată mai sus, §§ 213-216), aceasta a constatat că Moldova a pus la dispoziția reclamanţilor proceduri proporționale cu capacitatea sa limitată de a le proteja drepturile. Astfel și-a îndeplinit obligațiile pozitive și Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din convenție din partea Republicii Moldova.

La fel ca în cauza Mozer (§§ 217-218), în lipsa oricăror comentarii a Guvernului Federaţiei Ruse cu privire la oricare remedii disponibile reclamanţilor, Curtea a conchis că a avut loc o încălcare din partea Federației Ruse a articolului 13 din Convenție în coroborare cu articolele 3, 5, 6 și 8 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolelor 3, 5 § 1, 6 § 1, 8 și a articolului 13 în coroborare cu articolele 3, 5, 6 şi 8 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolelor 3, 5 § 1, 6 § 1, 8 și a articolului 13 în coroborare cu articolele 3, 5, 6 şi 8 din Convenţie din partea Federației Ruse.

Curtea i-a acordat lui Alexei Mîrca 20000 EUR, iar lui Dumitru Mîrca 12500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și în comun 2100 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Mîrca v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă