Scripnic v. Republica Moldova – nr. 63789/13

Hotărârea din 13.4.2021 [Secţia a II-a]

 

Articolul 2

Dreptul la viață

 

Articolul 2-1

Anchetă efectivă

 

Lipsa unei anchete efective în procedura penală şi acordarea unei compensaţii insuficiente în procedura civilă – încălcare.

  

Pe 18 septembrie 2013, reclamanții, Sergiu Scripnic și Maia Scripnic, au invocat în fața Curții încălcarea articolului 2 din Convenție, dată fiind lipsa unui remediu efectiv al autorităților naționale ca urmare a neglijenței medicale soldată cu decesul fiicei lor nou-născute. De asemenea, reclamanții s-au plâns pe despăgubirea insuficientă acordată de instanțele naționale pentru prejudiciul moral suferit.

 

În fapt:

Pe 3 iunie 2003, reclamanta a fost internată la Spitalul Clinic Municipal nr. 2 din Chișinău, pentru a naște cel de-al doilea copil al cuplului. În urma unei examinări, o comisie medicală a concluzionat că aceasta avea bazinul îngust și plat. Asistată de doctorul L., reclamanta a născut o fetiță pe cale naturală, însă pe 5 iunie 2003, copilul a decedat.

A. Procedura penală

În anul 2003, la o dată care nu a fost stabilită, reclamanții au depus o plângere la Procuratură pentru a stabili răspunderea penală a persoanelor care au fost implicate în moartea fiicei lor. 

 

Printr-o ordonanță din 10 iulie 2003, procurorul a clasat cauza penală. Pe 25 decembrie 2006, prim-adjunctul procurorului general a considerat această ordonanţă neîntemeiată și a anulat-o. În aceeași zi, a fost deschis un dosar penal pentru neglijență medicală soldată cu decesul unei persoane. 

 

Conform concluziilor raportului de expertiză medico-legală din 3 aprilie 2009, moartea fetiței a survenit în rezultatul traumei cranio-cerebrale închise manifestată prin hemoragii în țesuturile moi pericraniene, intradurale, subarahnoide și în creier, care au fost produse în procesul nașterii patologice, fiind rezultatul manipulațiilor medicale. Raportul a indicat, de asemenea, că având în vedere particularitățile bazinului reclamantei, complicațiile care au apărut în timpul nașterii primului copil și a greutății fetale presupuse, trebuia să fie efectuată o operaţie cezariană. În cele din urmă, expertul a ajuns la concluzia că operaţia cezariană ar fi putut preveni moartea copilului.   

 

Pe 27 mai 2009, doctorul L. a fost pus sub învinuire.

 

Prin sentința Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău din 2 octombrie 2009, a fost încetat procesului penal în privința doctorului L. în legătură cu expirarea termenului de prescripție pentru tragerea la răspunderea penală.

 

B. Procedura civilă

 

Pe 25 mai 2010, reclamanții au înaintat o acțiune civilă împotriva doctorului L. Spitalului Clinic Municipal nr. 2 cu privire la repararea prejudiciului material și moral. Ei au solicitat repararea prejudiciului material în valoare de 11 550 lei moldovenești (MDL) (730 EUR la cursul de schimb la data evenimentelor), prejudiciului moral în sumă de 2 000 000 MDL (126 450 EUR la același curs) și 7 000 MDL (443 EUR la același curs) cu titlu de costuri și cheltuieli. Aceștia și-au bazat acțiunea în principal pe prevederile Codului civil cu privire la răspunderea delictuală.

         

Prin hotărârea Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău din 27 octombrie 2011, a fost admisă parţial cererea de chemare în judecată, fiind dispusă încasarea în beneficiul reclamanților a prejudiciului moral în sumă de 60 000 lei (3 700 EUR la cursul de schimb la momentul adoptării hotărârii) și suma totală pretinsă pentru costuri și cheltuieli. Instanța a reiterat concluziile raportului de expertiză medico-legală din 3 aprilie 2009 și a subliniat faptul că, în fața judecătorului, doctorul L. a dat din cap în momentul când a fost încetată cauza penală din cauza expirării termenului de prescripție. Prin urmare, instanța a considerat că acesta și-a recunoscut tacit vina și că urmează să repare prejudiciului cauzat reclamanților. Mai mult decât atât, instanța a considerat că astfel spitalul era degrevat de repararea prejudiciului. În cele din urmă, instanța a conchis că, având în vedere situația economică și salariul mediu lunar pe economie, suma solicitată pentru prejudiciul moral a fost excesivă.       

 

Reclamanții au declarat apel. Ei au motivat că suma compensației a fost insuficientă pentru a repara prejudiciul moral suferit. Aceștia au susținut, de asemenea că spitalul ar fi fost scutit ilegal de răspunderea delictuală pe care trebuia să o suporte pentru neglijența angajaților săi.  

 

Pe 26 aprilie 2012, Curtea de Apel Chișinău a dispus acordarea, în plus, a sumei solicitate pentru prejudiciul material, corespunzătoare costurilor asociate cu înmormântarea copilului și în rest a menținut hotărârea din 27 octombrie 2011. Instanța a susținut în special concluziile instanței de fond cu privire la vinovăția doctorului L., exonerarea de răspundere a spitalului, precum și valoarea compensației pentru prejudiciul moral.  

 

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 martie 2013, recursul declarat de reclamanți a fost respins cu menţinerea deciziei Curții de Apel Chișinău.  

 

În drept:

 

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 2 din Convenție:

 

Curtea a reiterat faptul că aceasta poate decide calificarea juridică a faptelor invocate într-o plângere, examinându-le în conformitate cu articolele și prevederile Convenției, altele decât cele invocate de către reclamant (Radomilja și alții v. Croația [MC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 126, CEDO 2018). În prezenta cauză, Curtea a considerat că este corect să se examineze plângerea reclamanților prin prisma articolului 2 din Convenție (Lopes de Sousa Fernandes v. Portugalia [MC], nr. 56080/13, § 145, 19 decembrie 2017).

Curtea a notat de la început că reclamanții nu s-au plâns de încălcarea aspectului de fond al articolului 2 din Convenției (a se vedea clarificarea principiilor relevante în Lopes de Sousa Fernandes, citată supra, §§ 186-196, și reiterarea acestora în Mehmet Ulusoy și alții v. Turcia, nr. 54969/09, §§ 82-86, 25 iunie 2019). În consecință, Curtea nu se va pronunța cu privire la acest aspect.  

Cu toate acestea, a fost necesară examinarea problemei dacă obligația procedurală ce decurge din articolul 2 din Convenție a fost respectată în prezenta cauză de către autoritățile moldovenești. Curtea a examinat acest punct în concordanță cu principiile reiterate în hotărârea Lopes de Sousa Fernandes (citată mai sus, §§ 214-221).

Curtea a reamintit în special faptul că această obligație procedurală impune Statelor instituirea unui sistem judiciar eficient și independent capabil, în caz de deces al unei persoane care era în responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății, fie aceștia din sectorul public sau privat, să stabilească cauza decesului și să îi oblige pe cei responsabili să răspundă pentru acțiunile lor (Lopes de Sousa Fernandes, citată mai sus, § 214). În cazul în care încălcarea dreptului la viață nu este voluntar, cu alte cuvinte, în cazul în care presupusa abatere nu merge dincolo de o simplă greșeală sau neglijență medicală, obligația nu necesită neapărat o cale de atac de natură penală; de asemenea, o astfel de obligație este respectată dacă sistemul juridic oferă victimelor un remediu civil, fie separat, fie combinat cu un remediu penal, care permite stabilirea răspunderii medicilor vizați și obținerea reparării prejudiciilor corespunzătoare (ibidem, §§ 137 și 215, și Mehmet Ulusoy și alții, citată mai sus, § 91 și cauzele citate acolo).    

Într-o cauză similară cu cea prezentă, în care erau disponibile diferite căi de atac, atât civile, cât și penale, Curtea a trebuit să examineze dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, sistemul juridic intern în ansamblu a permis să fie examinată cauza în mod corespunzător (Lopes de Sousa Fernandes, citată supra, § 225 și Nicolae Virgiliu Tănase, citată supra, § 169). În acest sens, Curtea a reiterat că, în cazurile de simplă neglijență medicală, este preferabilă exercitarea unei căi de atac civile, dar calea represivă ar putea fi suficientă, dacă s-ar dovedi în cele din urmă că este eficientă, pentru a respecta obligația procedurală despre care este vorba (Mehmet Ulusoy și alții, citată mai sus, § 92 și cauzele citate în ea). Persoana vătămată poate folosi unul sau mai multe mijloace legale disponibile, inclusiv proceduri penale, cu diferența că autoritățile nu sunt neapărat obligate să iniţieze o cauză penală din oficiu. Aceasta are loc atunci când persoanele interesate inițiază o astfel de procedură penală, prin urmare, pot intra în joc obligațiile procedurale (ibidem).  

În prezenta cauză, Curtea a observat că reclamanții nu au sugerat în nici un fel că vina imputată doctorului vizat a mers dincolo de o simplă greșeală sau neglijență. Pe de altă parte, aceasta nu reiese nici din materialele prezentate Curții. Prin urmare, prezenta cauză nu încalcă în mod voluntar dreptul la viață, iar o cale de atac civilă era în principiu capabilă să îndeplinească obligația pozitivă definită mai sus.

Cu toate acestea, Curtea a notat că reclamanții au folosit cele două căi de atac penală și civilă disponibile în temeiul legislației Republicii Moldova.

Având în vedere obligația procedurală în domeniul sănătății, ce decurge din articolul 2 din Convenție, impune Statelor instituirea unui sistem judiciar eficient capabil, inter alia, să îi oblige pe cei responsabili să răspundă pentru acțiunile lor, Curtea a considerat că din momentul în care reclamanții au inițiat o procedură penală pentru a denunța decesul fiicei lor, le revenea autorităților de investigare să identifice și să pornească urmărirea penală în privința persoanelor responsabile în conformitate cu dreptul național.

Curtea a observat că conform legislației naţionale, instanțele civile au competenţa de a aprecia toate probele în mod independent și conform intimei lor convingeri și că acestea nu sunt obligate în mod formal de nici o concluzie a autorităților de urmărire penală. În același context, Curtea a reiterat circumstanțele cauzei Ciorap v. Republica Moldova (nr. 4) (nr. 14092/06, §§ 28, 34-38 și 57-58, 8 iulie 2014) în care instanțele civile au obligat un spital să repare prejudiciului cauzat din vina medicilor în lipsa săvârșirii unei infracțiuni de către spital. De asemenea, din jurisprudenţa națională rezultă că instanțele civile nu au luat în considerare, în acest caz, o posibilă răspundere penală a societății inculpate pentru stabilirea răspunderii civile delictuale a acesteia.

Mai mult, Curtea nu a pierdut din vedere faptul că, într-o serie de cauze, aceasta a constatat, în baza articolului 13 din Convenție coroborat cu articolele 2 și 3 din Convenție, că clasarea unei cauze penale face iluzorie în sistemul de drept naţional orice șansă de succes a unei acțiuni civile bazată pe aceleași fapte și circumstanțe (a se vedea, de exemplu, Timus și Tarus v. Republica Moldova, nr. 70077/11, § 64, 15 octombrie 2013 și I.P. v. Republica Moldova, nr. 33708/12, § 42, 28 aprilie 2015 ). Cu toate acestea, Curtea a considerat că prezenta cauză nu se înscrie în practica dată, întrucât nu a fost emisă nici o clasare a cauzei penale în privința spitalului.        

Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a considera că reclamanții au acționat în mod necorespunzător atunci când au ales să înainteze o acțiune civilă împotriva spitalului, în absența stabilirii săvârșirii unei infracțiuni de către acesta. Având în vedere prevederile naționale relevante la caz și practica instanțelor civile, Curtea a considerat că acțiunea civilă parțial înaintată împotriva spitalului a avut o șansă rezonabilă de a prospera, cu condiția ca reclamanții să fi avut destule elemente probante în susținerea acțiunii lor.

În același timp, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței sale, procedura penală împotriva doctorului L. ar fi putut fi suficientă în sine pentru a respecta obligația procedurală în conformitate cu articolul 2 din Convenție. Prin urmare, Curții i-a revenit sarcina de a verifica dacă procedura menționată a fost eficientă. Curtea a menționat că a fost nevoie de trei ani pentru ca procurorul ierarhic superior să anuleze clasarea inițială a cauzei penale și încă doi ani și jumătate pentru ca Procuratura să obțină concluziile raportului de expertiză medico-legală și punerea sub învinuire a doctorului L.. Curtea a subliniat faptul că nimic din dosar nu indică că aceste întârzieri au fost cauzate de comportamentul reclamanților sau alți factori obiectivi. În plus, cauza părea să nu fie deosebit de complexă. În cele din urmă, instanța care a fost sesizată nu a putut constata decât expirarea termenului de prescripție pentru tragerea la răspundere penală. În aceste condiții, Curtea a putut califica cu greu ca fiind efectivă ancheta condusă de către autorități, expirarea termenului de prescripție pentru răspunderea penală neputând exonera autoritățile de obligația de a face claritate cu promptitudine în privinţa răspunderii (a se vedea, de exemplu, Üstdağ v. Turcia, nr. 41642/08, § 69, 13 septembrie 2016).    

În primul rând, Curtea a remarcat constatarea instanțelor civile conform căreia infracțiunea comisă de doctorul L. excludea răspunderea civilă a spitalului. Totodată, Curtea a reiterat că ea are competență limitată cu privire la verificarea faptului dacă legislația națională a fost corect interpretată și aplicată; Curtea nu poate substitui instanțele naționale, rolul său constând, în principal, în a se asigura că deciziile acestora nu sunt arbitrare sau vădit iraționale (a se vedea, printre multe altele, Anheuser-Busch Inc. v. Portugalia [MC], nr. 73049/01, § 83, CEDO 2007-I și Paci v. Belgia, nr. 45597/09, § 73, 17 aprilie 2018). Or, nu se poate concluziona, având în vedere informațiile de care dispune Curtea referitor la cauză, că acea constatare a fost arbitrară sau vădit nerezonabilă. Mai mult decât atât, Curtea a reafirmat că o acțiune privind repararea prejudiciului înaintată numai împotriva doctorilor în privința cărora este atribuită o neglijență medicală este în principiu suficientă pentru a îndeplini obligația procedurală ce decurge din articolul 2 din Convenție (Karakoca v. Turcia (dec.), nr. 46156/11, 21 mai 2013 și Aydoğdu v. Turcia, nr. 40448/06, § 59, 30 august 2016).        

În acest sens, Curtea a observat că instanțele civile au constatat vinovăția doctorului L. în privința decesului fiicei reclamanților și l-a obligat să repare prejudiciul cauzat, în special prejudiciul moral. Singura întrebare ridicată de reclamanți, care a rămas pentru Curte, a fost dacă suma acordată pentru prejudiciul moral (3 700 EUR) trebuia considerată rezonabilă pentru a evalua eficacitatea procedurii civile în cauză.  

Curtea a afirmat deja în mai multe rânduri că chiar și o compensație mai mică decât cea stabilită de Curte ar putea fi considerată ca fiind rezonabilă, cu condiția ca deciziile instanțelor naționale să fie, printre altele, conforme cu tradiția juridică și nivelul de trai al țării (a se vedea, de exemplu, Cocchiarella v. Italia [MC], nr. 64886/01, § 97, CEDO 2006 - V și Vanchev v. Bulgaria, nr. 60873/09, § 36, 19 octombrie 2017). În caz contrar, Curtea a considerat că un prejudiciu moral disproporționat mai mic decât acela care aceasta l-ar fi acordat în cauze similare ar putea fi insuficient și evident nerezonabil (a se vedea Sarishvili-Bolkvadze v. Georgia, nr. 58240/08, § 93, 19 iulie 2018, unde Curtea a constatat o încălcare a aspectului procedural al articolului 2 din Convenție pe motiv că legislația națională nu permitea rudelor decedatului să solicite și să obțină repararea prejudiciului).    

Curtea a reiterat că, în hotărârea sa Koceski v. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei ((dec.), nr. 41107/07, § 27, 22 octombrie 2013), a acordat o atenție deosebită caracterului rezonabil al compensației acordate reclamanților (aproximativ 44 000 EUR pentru prejudiciu moral) pentru a concluziona eficacitatea procesului civil pornit ca urmare a decesului accidental al unui copil. Curtea a menționat însă că a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenție pentru prejudiciul moral insuficient acordat de instanțele moldovenești ca urmare a neglijenței medicale (G.B. și R.B. v. Republica Moldova, nr. 16761/09, §§ 32-33, 18 decembrie 2012 ; a se vedea, de asemenea, Avram și alții v. Moldova, nr. 41588/05, § 43, 5 iulie 2011, pentru o cauză de defăimare și ingerință în viața privată).              

Cu privire la cauza dată, Curtea a constatat că suma alocată pentru prejudiciul moral este semnificativ mai mică decât cea pe care o acordă Curtea în general în cauzele contra Republicii Moldova în care constată o încălcare a aspectului procedural al articolului 2 din Convenției (a se vedea, de exemplu, Ciobanu v. Republica Moldova, nr. 62578/09, § 44, 24 februarie 2015, și Lari v. Republica Moldova, nr. 37847/13, § 44, 15 septembrie 2015). Cu siguranță, instanțele naționale au indicat că au luat în considerare nivelul de trai al țării. Cu toate acestea, Curtea a acordat o atenție deosebită faptului că prejudiciul moral acordat de instanțele naţionale într-un alt caz care implică răspunderea civilă în caz de deces a fost considerabil mai mare decât cea acordată în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea nu poate considera că valoarea prejudiciului moral acordat în prezenta cauză a fost rezonabilă.  

Considerațiile de mai sus au fost suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că acțiunea civilă înaintată de reclamanți nu a îndeplinit obligația procedurală de a le oferi o compensație corespunzătoare.

În aceste condiții, Curtea a considerat că, chiar dacă neglijența medicală care a dus la decesul fiicei reclamanților a fost constatată de autoritățile naționale, sistemul național în ansamblu nu a întreprins acțiuni corespunzătoare în conformitate cu obligația ce decurge din articolul 2 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): Curtea le-a acordat reclamanților 15000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

 

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 2 din Convenție, sub aspect procedural.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Scripnic v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă