Covalenco v. Republica Moldova – nr. 72164/14

Hotărârea din 16.6.2020 [Secţia a II-a]

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Articolul 6-1

 

Proces echitabil

 

 

Casarea hotărârilor instanțelor inferioare, pronunțate în favoarea reclamantului, în baza unor argumente noi, care nu au fost dezbătute anterior în fața acestora – încălcare

Pe 28 octombrie 2014, dl Dumitru Covalenco, reclamant, s-a plâns în fața Curții de încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, dat fiind faptul că Curtea Supremă de Justiție a examinat un recurs fără participarea părților şi a anulat hotărârile instanțelor inferioare pronunțate în favoarea sa, în baza unor argumente care nu fuseseră dezbătute anterior în fața instanțelor inferioare.

În fapt

Pe 13 iulie 2009, soția reclamantului a fost implicată într-un accident rutier, în timp ce conducea mașina lui. Mașina a fost grav avariată.

În aceeași zi, reclamantul a luat legătura cu compania de asigurări și a informat-o despre accident. Din materialele dosarului rezultă că reclamantul și-a declarat soția ca șofer autorizat al mașinii în scopul asigurării.

Ulterior, reclamantul i-a solicitat de mai multe ori companiei de asigurări să-i plătească despăgubirea de asigurare, însă fără niciun rezultat. De asemenea, acesta s-a adresat și autorităţilor statale din domeniul asigurărilor, fără a primi vreun răspuns. În schimb, compania de asigurări a depus denunţuri împotriva reclamantului, susținând că acesta ar urmări să o fraudeze. În consecinţă, a fost pornită urmărirea penală, în cadrul căreia, în 2012, reprezentantul companiei de asigurări a recunoscut, între altele, că autoturismul avariat al reclamantului era asigurat de compania de asigurări și că soția reclamantului era autorizată să conducă autovehiculul. Aceste informații nu au fost puse la dispoziția reclamantului decât după încheierea procedurii civile dintre acesta și compania de asigurări. Din materialele dosarului rezultă că ancheta penală nu a condus la punerea sub acuzare a reclamantului, iar rezultatul acesteia nu este cunoscut de către Curte.

Pe 12 iulie 2012, reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva companiei de asigurări, prin care a solicitat plata despăgubirii de asigurare și a dobânzii de întârziere.

Prin hotărârea Judecătoriei Botanica din 2 aprilie 2013, s-a constatat că mașina reclamantului a fost distrusă în proporție de peste 75%, ca urmare a accidentului rutier, și că nu putea fi reparată. Prin urmare, instanţa a obligat compania de asigurări să-i plătească reclamantului 20.858 de EUR, suma echivalentă valorii autoturismului, fără cele 10% excedent, plus dobânda de întârziere.

Compania de asigurări a contestat cu apel hotărârea primei instanțe și a susținut că, în timp ce soția reclamantului era autorizată să conducă autovehiculul asigurat, nu ea, ci reclamantul a condus mașina la momentul producerii accidentului. Pentru că reclamantul nu a trecut testul de alcoolemie imediat după accident, compania de asigurări avea dreptul să nu plătească despăgubiri de asigurare. Mai mult, compania de asigurări a susținut că, dispunând plata integrală a autoturismului, prima instanță nu a hotărât cine trebuie să păstreze vehiculul avariat.

Pe 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a admis parțial apelul companiei de asigurări și a dispus ca vehiculul avariat să fie păstrat de aceasta. Curtea de Apel a respins argumentul companiei de asigurări potrivit căruia reclamantul se afla la volanul autoturismului.

Compania de asigurări a declarat recurs invocând argumente care nu au fost prezentate anterior. În primul rând, a susținut că reclamantul a refuzat să prezinte mașina avariată și că nici măcar nu a văzut imagini cu autovehiculul. În al doilea rând, compania de asigurări a pus la îndoială modul în care instanțele au stabilit, în absența unui raport de expertiză, că autoturismul a fost avariat într-o proporție mai mare de 75%.

Pe 30 aprilie 2014, Curtea Supremă de Justiție a examinat cauza fără participarea părților. Aceasta a admis recursul, a casat hotărârile instanțelor inferioare și a adoptat o nouă hotărâre cu privire la fondul cauzei, respingând acțiunea reclamantului împotriva companiei de asigurări. Curtea Supremă a constatat, în primul rând, că polița de asigurare emisă de compania de asigurări nu conținea numele soției reclamantului. În al doilea rând, în materialele dosarului nu exista nicio dovadă că reclamantul i-a prezentat companiei de asigurări autoturismul avariat sau acte care confirmă prejudiciul.

În drept

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție:

(a) Principii generale

Curtea a reiterat că dreptul la o şedinţă de judecată publică nu are legătură doar cu necesitatea audierii martorilor care vor da declarații verbale. De asemenea, este important ca litiganţii să aibă posibilitatea de a-şi prezenta cazul în fața instanțelor naționale (a se vedea Göç v. Turcia [MC), nr. 36590/97, § 48, CEDO 2002-V și Ramos Nunes de Carvalho e Sá v. Portugalia [MC], nr. 55391/13 și alții 2, § 187, 6 noiembrie 2018). Astfel, dreptul la o şedinţă de judecată publică este un element care stă la baza egalității generale a armelor părţilor la un proces (a se vedea, mutatis mutandis, Margaretić v. Croația, nr. 16115/13, §§ 127-28, 5 iunie 2014) .

De asemenea, Curtea a reiterat că, potrivit jurisprudenței sale bine-stabilite, în cadrul procedurilor din fața primei şi unicei instanţe, dreptul la o „şedinţă publică”, în sensul articolului 6 § 1, presupune dreptul la o „audiere verbală”, cu excepția cazului în care există circumstanțe excepționale care să justifice renunțarea la asemenea şedinţe.

Curtea a identificat următoarele situații în care circumstanțele excepționale menționate mai sus pot justifica renunțarea la asemenea şedinţe:

(a) în cazul în care nu există chestiuni de credibilitate sau fapte contestate care pretind existanţa unei şedinţe și tribunalele pot examina în mod corect și rezonabil cazul pe baza materialelor dosarului (a se vedea Döry v. Suedia, nr. 28394/95, § 37, 12 noiembrie 2002 și Saccoccia v. Austria, nr. 69917/01, § 73, 18 decembrie 2008);

(b) în cazurile care ridică chestiuni pur juridice dintr-un domeniu limitat (a se vedea Allan Jacobsson v. Suedia (nr. 2), 19 februarie 1998, § 49 și Mehmet Emin Șimșek v. Turcia, nr. 5488/05 , §§ 29-31, 28 februarie 2012) sau chestiuni de drept care nu prezintă o complexitate deosebită (a se vedea Varela Assalino v. Portugalia (dec.), Nr. 64336/01, 25 aprilie 2002 și Speil v. Austria (dec.) ), nr 42057/98, 5 septembrie 2002);

(c) acolo unde cazul vizează chestiuni strict tehnic. De exemplu, Curtea a luat în considerare natura tehnică a litigiilor referitoare la beneficiile din domeniul securităţii sociale, care pot fi abordate mai bine în cadrul unei proceduri scrise şi nu orale. Curtea a reţinut, cu mai multe ocazii, că în acest domeniu, autoritățile naționale sunt îndreptăţite, având în vedere exigenţele eficienței și economiei, să se dispenseze de o şedinţă publică, de vreme ce desfăşurarea sistematică de şedinţe de judecată poate constitui un obstacol pentru diligenţa deosebită necesară în cazurile din domeniul securităţii sociale.

Din contra, Curtea a constatat că desfăşurarea unei şedinţe de judecată este necesară, de exemplu:

(a) în cazul în care trebuie să se evalueze dacă faptele au fost stabilite în mod corect de către autorități (a se vedea Malhous v. Cehia [MC], nr. 33071/96, § 60, 12 iulie 2001);

(b) acolo unde circumstanțele impun ca instanța să-și formeze propria impresie despre litiganţi, oferindu-le un drept de a-și explica situația personal sau prin intermediul unui reprezentant (Andersson v. Suedia, nr. 17202/04, § 57, 7 decembrie 2010);

(c) acolo unde instanța trebuie să obţină clarificări cu privire la unele aspecte, inter alia, prin intermediul unei şedinţe de judecată (a se vedea Fredin v. Suedia (nr. 2), 23 februarie 1994, § 22, seria A nr. 283-A și Lundevall v. Suedia, nr. 38629/97, § 39, 12 noiembrie 2002).

De asemenea, Curtea a reiterat că rezultă din jurisprudența ei bine-stabilită, că, deși articolul 6 nu garantează un drept la recurs, acesta pretinde ca, în cazul în care dreptul național instituie un recurs, articolul 6 devine incident și în cazul acestor proceduri, în măsura în care se poate afirma că ele presupun, în mod rezonabil, că aceste proceduri implică o „soluţie” în privința unei acuzații penale împotriva reclamantului sau în privinţa „drepturilor sau a obligațiilor sale cu caracter civil” (a se vedea Reichman v. Franța, nr. 50147/11, § 29, 12 iulie 2016; Marești v. Croația, nr. 55759/07, § 33, 25 iunie 2009; Delcourt v. Belgia, nr. 2689/65, § 25, 17 ianuarie 1970). Mai mult, Curtea mai subliniază, că modul de aplicare a articolului 6 § 1 în procedurile judiciare de după apel, inclusiv din faţa instanțelor supreme, depinde de caracteristicile precise ale procedurilor în discuţie; trebuie să se țină cont de totalitatea procedurilor din cadrul ordinii juridice naţionale și de rolul instanței judecătorești din cadrul acesteia (a se vedea Júlíus Þór Sigurþórsson v. Islanda, nr. 38797/17, 16 iulie 2019, § 32; Styrmir Þór Bragason v. Islanda, nr. 36292/14, § 63, 16 iulie 2019; Lazu v. Republica Moldova, nr. 46182/08, § 33, 5 iulie 2016; Hermi v. Italia [MC], nr. 18114 / 02, § 60, 18 octombrie 2006; Sigurþórsson Arnarsson v. Islanda, nr. 44671/98, § 30, 15 iulie 2003; Botten v. Norvegia, nr. 16206/90, § 39, 19 februarie 1996).

Mai mult, Curtea a reamintit că articolul 6 pretinde ca instanțele naționale să ofere în mod corespunzător motivele pe care se bazează deciziile lor. Fără a cere un răspuns detaliat la fiecare argument avansat de un reclamant, această obligație presupune, cu toate acestea, ca o parte la procedurile judiciare să beneficieze de un răspuns precis şi expres la toate capetele de cerere decisive pentru rezultatul procedurilor în discuţie (Ruiz Torija v. Spania, 9 decembrie 1994, §§ 29-30, seria A nr. 303-A).

(b) Aplicarea principiilor de mai sus în acest caz

Curtea a notat, în primul rând că Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și nu a făcut nicio referire la concluziile lor în hotărârea sa. Ea a examinat cazul de la bun început şi a înlocuit stabilirea faptelor şi a dreptului făcută de către instanţele inferioare cu propria ei evaluare, acţionând de parcă acest caz nu a fost examinat niciodată de acele instanţe. În asemenea circumstanțe, se poate conchide că, în ciuda faptului că era ultima instanţă şi că examina un recurs, în realitate Curtea Supremă a acționat ca un tribunal de primă instanţă. Faptul că s-au desfăşurat şedinţe publice în fața instanțelor inferioare nu are nicio relevanță, iar reclamantului nu i se poate reproşa că nu a solicitat desfăşurarea unei şedinţe publice în fața Curții Supreme, de vreme ce acesta nu ştia care va fi întinderea analizei efectuate de către aceasta.

Curtea a mai notat că părțile au disputat în fața Curții Supreme, pentru prima dată, chestiuni factuale cum ar fi locul aflării mașinii avariate și accesul companiei de asigurări la aceasta. Având în vedere poziţiile divirgente privind situaţia factuală, credibilitatea părților a constituit, de asemenea, o chestiune care trebuia soluţionată de către Curtea Supremă. Astfel, Curtea Supremă nu putea să se dispenseze, din perspectiva unui proces echitabil, de o ședință de judecată publică înainte de a-şi pronunţa hotărârea, care reprezenta o soluţie definitivă pentru litigiu.

În continuare, Curtea a notat faptul că Curtea Supremă de Justiție a acceptat argumentul companiei de asigurări potrivit căruia aceasta nu a avut acces la mașina accidentată. Procedând astfel, Curtea Supremă nu a acordat atenție contraargumentului reclamantului potrivit căruia autoturismul se afla în posesia lui și că un expert desemnat de compania de asigurări a efectuat o evaluare a autoturismului. În opinia Curții, contraargumentul reclamantului a fost unul important și, dacă ar fi fost acceptat, ar fi condus la o soluţionare diferită a cauzei. În lipsa unui răspuns precis și expres, a fost imposibil să se stabilească dacă această instanță a omis, pur și simplu, să abordeze argumentul reclamantului sau dacă a urmărit să-l respingă şi, dacă aceasta i-a fost intenţia care au fost motivele pentru a proceda astfel (a se vedea Ruiz Torija, citată anterior, § 30; Hiro Balani v. Spania, 9 decembrie 1994, § 28, seria A nr. 303 ‑ B și Lebedinschi v. Republica Moldova, nr. 41971/11, § 35, 16 Iunie 2015).

În fine, Curtea nu a putut să nu observe că, respingând acțiunea reclamantului împotriva companiei de asigurări, Curtea Supremă s-a bazat, în hotărârea sa, propriu motu, pe un motiv nou care nu a fost adus în discuţie de către părţi şi care nu făcea obiectul litigiului. În special, ea a reţinut că poliţa de asigurare nu acoperea cazurile în care soția reclamantului conducea maşina asigurată. Nu doar că compania de asigurări nu s-a bazat niciodată pe acest argument, ci ea a admis anterior în cadrul procedurilor că soția reclamantului era şi ea asigurată prin acea poliță de asigurare.

Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că procedura nu a fost echitabilă și că, în consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcarea articolului 13 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Reclamantul s-a plâns de încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 13, în coroborare cu articolul 6 și articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Având în vedere circumstanțele cauzei, susținerile părților și constatările sale în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia plângerilor prevăzute la articolul 13 și la articolul 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Eze v. România, nr. 80529/13, § 65, 21 iunie 2016 și Michał Korgul v. Polonia, nr. 36140/11, § 59, 21 martie 2017).

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 3500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1500 EUR pentru costuri și cheltuieli.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Covalenco v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă