Babchin v. Republica Moldova și Federația Rusă – nr. 55698/14

Hotărârea din 17.9.2019 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament degradant

Pedeapsă inumană

Tratament inuman

 

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-1

Arestul și detenția legală

 

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

 

Articolul 1 din Protocolul nr 1 la Convenție

Protecția proprietății

P 1 – 1 – 1

Posesia pașnică a bunurilor

 

La 31 iulie 2014, reclamantul, dl Valentin Babchin, născut în anul 1975, locuitor al or. Bender, a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 3, 5 § 1, 1 din Protocolul nr 1 la Convenție și articolul 13 în coroborare cu art. 3 și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, date fiind acțiunile pretinselor autorități ale nerecunoscutei Republici Moldovenești Nistrene („RMN”).

În fapt:

La momentul faptelor reclamantul deținea funcția de director al uzinei de panificație din or. Bender. Pe 22 februarie 2012, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție provizorie de către autoritățile „RMN”, fiind învinuit de escrocherie.

Pe 19 noiembrie 2013 Judecătoria Tiraspol a condamnat reclamantul la 15 ani privațiune de libertate cu confiscarea bunurilor, pentru infracţiunea de escrocherie, abuz de putere și fals în declarație.

Pe 4 februarie 2014, Curtea Supremă a „RMN” a menținut hotărârea Judecătoriei Tiraspol.

Pe 11 martie 2014 autorităţile „RMN” au inițiat proceduri de executare împotriva reclamantului, confiscându-i bunurile sale.

Pe 18 iunie 2014 reclamantul a depus plângere la Procuratura generală a RM invocând faptul că drepturile sale au fost încălcate de către autoritățile „RMN”. Ca urmare, Procuratura a inițiat o cauză penală.

La 14 octombrie 2014, examinând recursul reclamantului, Curtea Supremă de Justiție a RM a anulat hotărârile judecătoreşti ale pretinselor autorități ale „RMN”.

În drept:

Curtea a reiterat că principiile generale referitoare la problema competenţei jurisdicţionale, în conformitate cu articolul 1 din Convenție, cu privire la actele şi faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu şi alţii, Catan şi alţii şi Mozer.

Obligaţia Republicii Moldova, conform articolului 1 din Convenție, de a asigura drepturile şi libertăţile garantate de către Convenţie persoanelor aflate în jurisdicţia sa, era, totuşi, limitată în aceste circumstanţe la obligaţia pozitivă de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internațional (Ilașcu și alții, Catan și alții, și Mozer). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenție au fost descrise drept obligații pozitive.

În ceea ce privește Federația Rusă, Curtea amintește că, în cazul Ilașcu și alții, a constatat că Federația Rusă a contribuit, atât militar, cât și politic, la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană în 1991 – 1992. În virtutea sprijinului militar, economic și politic continuu a „RMN", fără de care ultima nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Rusiei este angajată în baza Convenției în privința încălcării drepturilor reclamantului.

Curtea a conchis în cauza Mozer că gradul ridicat de dependență a „RMN” de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, acest stat are jurisdicție, în baza articolului 1 din Convenție.

Cu privire la articolul 3 din Convenție:

Curtea a reţinut că, atunci când există plângeri asupra condițiilor de detenție din câteva locuri de detenţie, pretinsa violare poate conduce la o “situație continuă” dacă principalele caracteristici ale perioadelor de detenție în cauză sunt în esență aceleași.

Curtea a avut deja ocazia să examineze condițiile de detenție în „RMN“ (a se vedea, printre altele, Mozer, §§ 180-182, Eriomenco c. Moldovei și Rusiei, nr. 42224 / 11, §§ 55-56, 9 mai 2017 și Apcov împotriva Republicii Moldova și Rusia, nr. 13463/07, § 42, 30 mai 2017) și a constatat o încălcare a articolului 3 din Convenție.

După ce a examinat dovezile prezentate și în absența vreunui material care ar contrazice afirmațiile, Curtea a constatat că condițiile de detenție ale reclamantului constituie un tratament inuman și degradant, contrar cerințelor articolului 3 din Convenție.

Cu privire la articolul 5 § 1 din Convenţie:

Curtea a reiterat că este bine definit în jurisprudența sa, cu privire la articolul 5 § 1, că orice privare de libertate nu trebuie numai să se bazeze pe una din acele excepții enumerate de la literele (a) la (f), ci, de asemenea, trebuie să fie "legală". În cazul în care "legalitatea" detenției este disputabilă, inclusiv la chestiunea dacă "o procedură prevăzută de lege" a fost respectată, Convenția, în esență, face trimitere la dreptul intern și stabilește obligația de a se conforma cu normele de fond și de procedură ale legislației naționale. Acest lucru impune, în primul rând, că orice arest sau detenție să aibă o bază legală în dreptul naţional intern, dar, de asemenea, se referă și la calitatea legii, solicitând ca aceasta să fie compatibilă cu ordinea de drept, un concept inerent tuturor articolelor din Convenție.

În speța Mozer, Curtea a considerat că în regiunea transnistreană nu există niciun sistem recunoscut care să reflecte o tradiție judiciară în conformitate cu Convenția. Prin urmare, instanțele „RMN”, implicit nu ar putea dispune ca reclamantul să fie „arestat și reținut” în sensul articolului 5 § 1 (c) din Convenție.

Astfel, în lipsa unor informații noi relevante contrare, Curtea a considerat că concluziile la care a ajuns Curtea în cauza Mozer rămân valabile în acest caz.

Drept urmare, Curtea a considerat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție din partea Federației Ruse.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție:

Curtea, având în vedere motivele pentru care a concluzionat că detenția reclamantului a fost ilegală, a considerat că nu este necesar să se pronunțe separat asupra plângerii în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție.

Cu privire la articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Curtea a considerat că, confiscarea bunurilor reclamantului în urma condamnării sale, a constituit o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului de respectare a proprietății în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a afirmat în mai multe rânduri că confiscarea bunurilor constituie măsuri de control al utilizării bunurilor, care intră sub incidența celui de-al doilea paragraf al articolului menționat. Pentru ca o măsură care reglementează folosirea bunurilor să fie justificată, aceasta trebuie să fie legală și „conformă cu interesul general”. Măsura trebuie să fie, de asemenea, proporțională cu scopul urmărit; cu toate acestea, este necesar a examina proporționalitatea unei ingerințe odată ce legalitatea acesteia a fost stabilită.

În ce privește legalitatea ingerinței, în prezenta speță nu este niciun element care să-i permită Curții să considere că a existat un temei legal pentru a interveni în drepturile reclamantului garantate de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Această constatare face inutilă examinarea respectării celorlalte cerințe menționate la paragraful precedent.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru persoana în cauză de către Federația Rusă.

Cu privire la încălcarea articolului 13 în coroborare cu articolul 3 din Convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Curtea a reamintit că a constatat deja că nu există un remediu efectiv disponibil pentru persoanele care vor să se plângă de încălcările Convenției comise de autoritățile „RMN”. Curtea a statuat că, în cauza de față, nimic nu permite să se abată de la această constatare. Prin urmare, Curtea a trebuit să decidă dacă o posibilă încălcare a articolului 13 poate fi atribuită unuia dintre statele respondente.

Curtea reiterează că "remediile" pe care Moldova trebuie să le ofere reclamantului constau în mecanisme care să î-i permită să informeze autoritățile moldovenești cu privire la situația sa și să fie informat asupra diferitelor acțiuni legale și diplomatice adoptate de autorități.

Curtea consideră că Republica Moldova a creat anumite proceduri puse la dispoziția reclamantului, proporțional cu capacitatea sa limitată de a îi proteja drepturile lui. Republica Moldova și-a îndeplinit, astfel, obligațiile sale pozitive. Prin urmare, Curtea constată că nu a existat nicio încălcare a Articolului 13 al Convenției de către acel stat.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, pentru aceleași motive ca și cele formulate în contextul examinării cererii în temeiul articolului 3 din Convenție și în absența oricăror observații din partea guvernului rus cu privire la acest aspect, Curtea a concluzionat că Federația Rusă a încălcat articolul 13 din Convenție în coroborare cu articolul 3 din Convenție și cu articolul 1 din Protocolul nr 1 la Convenție.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție în privinţa prejudiciului material, Curtea a oferit părților trei luni pentrua veni cu comentarii cu referire un eventual acord la care ar putea ajunge guvernul rus cu reclamantulprivind proprietăți confiscate de autoritățile „RMN”.

Concluzie (unanimitate): 

-       nicio încălcare a articolelor 3, 5 § 1 din Convenție, articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție și 13 în coroborare cu articolul 3 din Convenție și cu articolul 1 din Protocolul nr 1 la Convenție de către Republica Moldova;

-       încălcare a articolelor 3, 5 § 1 din Convenție, articolul 1 din Protocolul nr 1 la Convenție și 13 în coroborare cu articolul 3 din Convenție și cu articolul 1 din Protocolul nr 1 la Convenție de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Babchin v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă