Filin v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă– nr. 48841/11

Hotărârea din 17.9.2019 [Secţia a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament inuman și degradant

Articolul 5

Dreptul la libertate și la securitate

Articolul 5-1

Arestul sau detenția legală

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

Pe 25 iulie 2011 reclamantul, Oleg Filin, născut în 1974, cu domiciliul în Chișinău, a sesizat Curtea invocând încălcarea articolului 3 din Convenție, dată fiind deținerea în condiții inumane de detenție. Totodată, reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție, motivând că a fost privat de libertate în mod ilegal. De asemenea, reclamantul a declarat că nu a avut la dispoziție un remediu efectiv, în sensul articolului 13 din Convenție, pentru apărarea drepturilor sale în temeiul articolului 3 din Convenție.

În fapt:

Pe 25 martie 2009, reclamantul a fost urcat cu forța într-o mașină de către persoane care s-au prezentat drept angajați ai Inspectoratului de poliție Ciocana (Chișinău).

La aproximativ o jumătate de oră după aceste evenimente, reclamantul și-a sunat soția și a informat-o că se află la secția de poliție Dubăsari, într-o zonă controlată de autoritățile „RMN”.

Pe 21 octombrie 2009, Judecătoria raionului Dubăsari a „RMN” a condamnat reclamantul la 8 ani privațiune de libertate, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de jaf armat în regiunea transnistreană. Această hotărâre a fost menținută de Curtea Supremă a "RMN" la 22 decembrie 2009. Reclamantul a fost eliberat din detenție la 17.03.2015.

Procedurile în fața autorităților din RM

Pe 15 iulie 2010, reclamantul a depus o plângere la Procuratura Generală a Republicii Moldova, invocând implicarea autorităților din RM în presupusa răpire și transportarea sa în regiunea Transnistriei.

Pe 4 octombrie 2010, Procuratura Generală a Republicii Moldova a pornit urmărirea penală pentru infracțiunea de abuz de putere. Ulterior, procedura a fost încetată de două ori. În ordonanțele emise în cadrul acestei proceduri, procurorul în cauză a menționat, că una dintre persoanele care l-au arestat pe reclamant era un ofițer de rang înalt al secției de poliție Dubăsari „RMN”, și că, nu s-a stabilit dacă ofițerii moldoveni au fost implicați în arestul reclamantului. La 29 decembrie 2012, Procuratura Generală a Republicii Moldova a suspendat procedura pe motiv că nu s-a identificat nicio persoană care putea fi acuzată.

Pe 9 iulie 2010, reclamantul a înaintat o acțiune civilă împotriva Ministerului Finanțelor din Republica Moldova, solicitând despăgubiri pentru arestarea și reținerea sa ilegală de către autoritățile „RMN”.

Pe 6 februarie 2013, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea ca nefondată pe motiv că Republica Moldova nu putea compensa prejudiciul cauzat de acțiunile autorităților „RMN”.

Pe 22 ianuarie 2013, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a admis recursul în anulare depus de reclamant și a anulat deciziile instanțelor penale ale „RMN” adoptate în privința reclamantului.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie:

Cu privire la primul aspect al obligației pozitive a Republicii Moldova, de restabilire a controlului, Curtea a constatat, în cauza Mozer, că începând cu ostilitățile din 1991 și 1992 până în iulie 2010, Republica Moldova a luat toate măsurile posibile în vederea restabilirii controlului asupra teritoriului transnistrean. În cauza de față, părțile nu au prezentat niciun argument potrivit căruia Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția asupra regiunii transnistrene în perioada care va fi luată în considerare în această cauză. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv să ajungă la o altă concluzie.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect al obligațiilor pozitive ale Republicii Moldova, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea a constatat că acesta fusese arestat la Chișinău, pe teritoriul controlat de autoritățile moldovenești. De asemenea, Curtea a subliniat că dovezile prezentate nu i-au permis să concluzioneze că ofițerii din RM au fost implicați direct în aceste evenimente. Curtea a observat că Guvernul Republicii Moldova nu a indicat dacă ofițerii „RMN” au acționat în cooperare cu autoritățile moldovenești sau dacă au desfășurat acțiunile fără informarea acestora. Chiar dacă a fost preluată a doua ipoteză, Curtea a constatat că Guvernul Republicii Moldova nu a explicat în niciun fel modul în care mașina ofițerilor transnistreni, cu reclamantul în interior, a putut traversa fără dificultăți posturile de control instalate între zona controlată de către autoritățile moldovenești și cea controlată de autoritățile „RMN”.

În aceste condiții, Curtea nu a fost convinsă de faptul că autoritățile moldovenești au depus eforturi necesare și suficiente pentru a împiedica reținerea reclamantului de către autoritățile „RMN”.

Tinând cont de concluzia sa privind condițiile de detenție ale reclamantului, care erau contrare articolului 3 din Convenție, Curtea a conchis că acest articol a fost încălcat de către Republica Moldova.

Cu privire la răspunderea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Rusia a exercitat controlul efectiv asupra „RMN” în perioada relevantă. Având în vedere această concluzie și jurisprudența Curții, nu a fost necesar să se stabilească dacă Rusia a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate. În virtutea sprijinului militar, economic și politic continuu al „RMN”, fără de care ultima altfel nu ar putea supraviețui, răspunderea Rusiei a fost angajată în privința încălcării drepturilor reclamantului. Prin urmare, având în vedere constatările, că reclamantului i-au fost încălcate drepturile protejate în temeiul articolului 3 din Convenție, Curtea a considerat că a existat și o încălcare a acestei prevederi din partea Federației Ruse.

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție

Curtea a reiterat că este bine definit în jurisprudența sa cu privire la articolul 5 § 1 că orice privare de libertate nu trebuie numai să se bazeze pe una din acele excepții enumerate de la literele (a) la (f), ci, de asemenea, trebuie să fie "legală". În cazul în care "legalitatea" detenției este disputabilă, inclusiv la chestiunea dacă "o procedură prevăzută de lege" a fost respectată, Convenția, în esență, face trimite la dreptul intern și stabilește obligația de a se conforma cu normele de fond și de procedură ale legislației naționale. Acest lucru impune, în primul rând, că orice arest sau detenție să aibă o bază legală în dreptul naţional intern, dar, de asemenea, se referă și la calitatea legii, solicitând ca aceasta să fie compatibilă cu ordinea de drept, un concept inerent tuturor articolelor din Convenție.

În cauza Mozer, Curtea a constatat că în regiunea transnistreană nu există niciun sistem care să reflecte o tradiție judiciară compatibilă cu principiile Convenției. Prin urmare, nici instanțele „RMN”, nicio altă autoritate a „RMN” nu putea dispune ca reclamantul în această cauză să fie „arestat și reținut [legal]” în sensul articolului 5 § 1 (c) din Convenție.

În absența unor informații noi și relevante contrare, Curtea a considerat că constatările făcute în cauza Mozer rămân valabile și pentru această cauză astfel, a constatat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Pentru aceleași motive pe care le-a invocat în contextul examinării plângerii în temeiul articolului 3 din Convenție, Curtea a stabilit că a existat încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție de către Republica Moldova și de către Federația Rusă.

Cu privire la încălcarea articolului 13 în coroborare cu articolul 3 din Convenție

Curtea a reamintit că a constatat deja că nu există un remediu efectiv disponibil pentru persoanele care vor să se plângă de încălcările Convenției comise de autoritățile „RMN”. Curtea a statuat că, în cauza de față, nimic nu permite să se abată de la această constatare. Prin urmare, Curtea a trebuit să decidă dacă o posibilă încălcare a articolului 13 poate fi atribuită unuia dintre statele respondente.

În ceea ce privește responsabilitatea Republicii Moldova, Curtea a conchis că natura obligațiilor pozitive care trebuie îndeplinite de către Republica Moldova nu impune plata unei compensații pentru încălcările admise de către "RMN" și că ar fi irațional să se constate că Republica Moldova, în timp ce nici nu deține niciun mijloc de control al acțiunilor autorităților "RMN", ar putea totuși să fie considerată responsabilă pentru incapacitatea sa de a pune în aplicare toate deciziile adoptate de autoritățile moldovenești pe teritoriul aflat sub controlul efectiv al "RMN".

Cu toate acestea, Curtea a stabilit că situația este diferită în acest caz, deoarece reclamantul a fost arestat de ofițerii „RMN” pe teritoriul controlat de autoritățile moldovenești și a constatat că acestea din urmă n-au depus eforturi necesare și suficiente pentru a împiedica reținerea reclamantului în „RMN”. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul a dispus de dreptul la un remediu efectiv conform legislației RM în fața instanțelor naționale competente pentru a fi examinate plângerile formulate împotriva autorităților moldovenești cu privire la repararea prejudiciului.

În această cauză, Curtea nu a putut considera plângerea penală a reclamantului ca un remediu efectiv. Aceasta a constatat că Procuratura Generală a Republicii Moldova nu a abordat aspectele importante care ar fi făcut posibilă cunoașterea inacțiunilor din partea autorităților moldovenești, inclusiv întrebarea dacă ofițerii „RMN” au acționat singuri sau cu acordul autorităților moldovenești, sau cu privire la modalitatea în care mașina acestor ofițeri a putut traversa punctele de control stabilite între zonele moldovenești și cele transnistrene. Pe de altă parte, a observat că instanțele moldovenești, sesizate în cauză, nu au reușit să se pronunțe asupra presupuselor eșecuri ale autorităților moldovenești și nici nu au acordat despăgubiri reclamantului în acest sens. De asemenea, Curtea a constatat că Guvernul Republicii Moldova n-a invocat un alt remediu disponibil în Moldova pe care reclamantul l-ar fi putut folosi pentru a-și apăra drepturile. În aceste condiții, a stabilit că Republica Moldova a încălcat articolul 13 din Convenție, în coroborare cu articolul 3 din Convenție.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, pentru aceleași motive ca și cele formulate în contextul examinării cererii în temeiul articolului 3 din Convenție și în absența oricăror observații din partea guvernului rus cu privire la acest aspect, Curtea a concluzionat că Federația Rusă a încălcat articolul 13 din Convenție în coroborare cu articolul 3 din Convenție.

Concluzie (unanimitate):

 - încălcarea articolului 3 din Convenție de către Republica Moldova și de către Federaţia Rusă;

 - încălcarea articolului 5  § 1 din Convenție de către Republica Moldova și de către Federaţia Rusă; 

- încălcarea articolului 13 din Convenție de către Republica Moldova și de către Federaţia Rusă; 

Curtea a decis ca Republica Moldova să-i achite reclamantului 8000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 800 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli, iar Federația Rusă urmând să-i achite 12000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1200 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Filin v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă