Sobco și Ghent v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă– nr. 3060/07 și 45533/09

Hotărârea din 18.6.2019 [Secţia a II-a]

Articolul 6 § 1

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Obligații pozitive

Hotărâri emise de un tribunal ilegal şi nerecunoscut prin lege: încălcare  

Pe 15 decembrie 2006 și 19 august 2009, reclamanții Serghei Sobco, și respectiv, Serghei Ghent, au sesizat Curtea invocând încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, dată fiind emiterea unor hotărâri de către un tribunal care nu poate fi calificat drept „un tribunal independent stabilit prin lege" şi din cauza că nu au avut parte de un proces echitabil.

În fapt:

În 2005, reclamanții au fost concediați de la locul lor de muncă. Reclamanţii au inițiat proceduri judiciare în fața instanțelor autoproclamate din „RMN" cu privire la restabilirea la locul de muncă.

Procedurile judiciare s-au încheiat cu hotărârile definitive ale Curții Supreme a „RMN" din 15 iunie 2006 și 19 februarie 2009, prin care acțiunile reclamanților au fost respinse.

În drept:

Curtea a reiterat că principiile generale referitoare la problema competenţei jurisdicţionale, în conformitate cu articolul 1 din Convenție, cu privire la actele şi faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost prezentate în cauzele Ilașcu şi alţii, Catan şi alţii şi Mozer. Deși Republica Moldova nu-și exercită controlul efectiv asupra acțiunilor „RMN” în Transnistria, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice și diplomatice disponibile pentru a garanta beneficiul drepturilor și libertăților garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune.

În consecinţă, Curtea a constatat că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia.

Cu privire la responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit în cauza Ilașcu și alții că Federația Rusă a contribuit atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistriană în perioada 1991-1992. În virtutea sprijinului militar, economic și politic continuu a „RMN", fără de care ultima nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Rusiei este angajată în baza Convenției în privința încălcării drepturilor reclamantului.

Curtea a conchis în Mozer că gradul ridicat de dependență a „RMN” de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, acest stat are jurisdicție, în baza articolului 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie:

Curtea a reiterat faptul că, în anumite circumstanţe, o instanţă de judecată care face parte din sistemul judecătoresc al unei entităţi nerecunoscute conform dreptului internaţional poate fi considerată un tribunal „instituit de lege”, dacă acesta constituie o parte a sistemului judecătoresc care îşi exercită funcţiile „pe o bază constituțională și legală” care reflectă o tradiţie judiciară compatibilă cu Convenţia, pentru a le permite persoanelor să beneficieze de garanţiile Convenţiei. Totodată, Curtea a reamintit că, în cauza Mozer v. Republica Moldova, s-a considerat că sistemul judiciar din „RMN” nu era un sistem care să reflecte o tradiție judiciară compatibilă cu Convenția.

În lipsa unor informații noi și pertinente care să dovedească contrariul, Curtea a considerat că concluzia la care a ajuns în cauza Mozer este valabilă și în acest caz și că instanțele „RMN” nu pot fi calificate „tribunale instituite prin lege", în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Vardanean v. Republica Moldova și Federația Rusă, din 30 mai 2017 și Apcov v. Republica Moldova și Federația Rusă, 30 mai 2017, §57).

Prin urmare, Curtea a conchis că în prezenta cauză a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

În continuare, Curtea a trebuit să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor. Curtea a decis că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrean ca o expresie a jurisdicției sale, precum și la măsuri de asigurare a respectării drepturilor reclamanților în mod individual.

Cu privire la primul aspect al obligației pozitive a Republicii Moldova, de restabilire a controlului, Curtea a constatat, în cauza Mozer, că începând cu ostilitățile din 1991 și 1992 până în iulie 2010, Republica Moldova a luat toate măsurile posibile în vederea restabilirii controlului asupra teritoriului transnistrean. Curtea nu a constatat niciun motiv să se abată de la această constatare.

Cu trimitere la cel de-aldoilea aspect al obligației pozitive, și anume la asigurarea respectării drepturilor reclamanților, Curtea a notat că reclamanții nu au prezentat nicio dovadă că au informat autoritățile din Republica Moldova despre presupusa încălcare a drepturilor protejate de Convenție. În asemenea circumstanțe, lipsa implicării autorităților din Republica Moldova în cauza reclamanților nu-i poate fi reproșată acestui stat.

Astfel, Curtea a conchis că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive față de reclamanți. Prin urmare, Republica Moldova nu a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

Cu privire la răspunderea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Rusia a exercitat controlul efectiv asupra „RMN” în perioada relevantă. Având în vedere această concluzie și jurisprudența Curții, nu a fost necesar să se stabilească dacă Rusia a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate. În virtutea sprijinului militar, economic și politic continuu al „RMN”, fără de care ultima altfel nu ar putea supraviețui, răspunderea Rusiei a fost angajată în privința încălcării drepturilor reclamantului.

Prin urmare, după ce s-a constatat încălcarea drepturilor reclamanților garantate de articolul 6 § 1 din Convenție, Curtea a reținut că Federația Rusă a încălcat această dispoziție.

Concluzie (unanimitate):

- nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din partea Federaţiei Ruse.

Curtea le-a acordat câte 3000 EUR fiecărui reclamant cu titlu de prejudiciu moral şi 1200 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

 © Prezentul rezumat are la bază hotărârea Sobco și Ghent v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă