Cocu și Calentiev v. Republica Moldova – nr.20919/05

Hotărârea din 9.4.2019 [Secţia a II-a]

Dreptul la un proces echitabil

Accesul la un tribunal

 Privarea de dreptul de acces la un tribunal - încălcare.

 În fapt:

 În 2001, O.B. și S.C., colaboratori ai Ministerului Afacerilor Interne (MAI), i-au omorât pe soțul reclamantei și fiul reclamantului, ambii șoferi de taxi, în scopul însușirii sumelor de bani pe care conducătorii auto le aveau.

Prin sentința colegiului penal al Curții de Apel a Republicii Moldova din 11 iulie 2002, O.B. și S.C. au fost condamnați la detențiune pe viață. Totodată, instanța a admis parțial acțiunile civile ale reclamanților și i-a obligat pe condamnați să-i achite reclamantei 160 lei pentru suma de bani furată de la soțul său, iar reclamantului 14080 lei pentru suma de bani furată de la fiul său și câte 500000 lei pentru fiecare reclamant cu titlu de prejudiciu moral.

 La o dată necunoscută, reclamanții au înaintat acțiuni civile pentru despăgubiri împotriva MAI și a Ministerului Finanțelor. Acțiunile vizau, cheltuielile de judecată, cele legate de funeraliile victimelor și pentru repararea autovehiculelor.

 Prin hotărârea Judecătoriei Centru mun. Chișinău din 18 martie 2003, MAI a fost obligat să-i achite reclamantei suma de 27340 lei iar reclamantului suma de 50050 lei cu titlu de prejudiciu material.

 Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 16 septembrie 2003, a fost anulată hotărârea primei instanțe cu remiterea cauzei la rejudecare.

 Pe 21 iunie 2004, Judecătoria Centru mun. Chișinău a emis o nouă hotărâre prin care i-a obligat pe O.B. și S.C. să-i achite reclamantei suma de 27343 lei și respectiv reclamantului suma de 47190 lei cu titlu de prejudiciu material.

 Pe 5 octombrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea primei instanțe.

 Pe 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile instanțelor inferioare și a dispus încetarea procesului pe motiv că reclamanții au obținut deja despăgubiri în baza sentinței din 11 iulie 2002 a Curții de Apel a Republicii Moldova, care avea autoritatea de lucru judecat.

 În drept:

 Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție:

 În cauza dată, Curtea a stabilit că, prin decizia din 22 decembrie 2004, instanța supremă a concluzionat că reclamanții au obținut despăgubiri în baza sentinței Curții de Apel a Republicii Moldova din 11 iulie 2002. În continuare, Curtea a constatat că, în baza articolelor 445 și 265 Cod de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție a decis să înceteze procesul civil, pe motiv că sentința Colegiului Penal al Curții de Apel a Republicii Moldova avea autoritatea de lucru judecat în privința acțiunilor reclamanților în fața instanțelor civile. Curtea a fost de acord cu Guvernul cu privire la faptul că recunoașterea sentinței ca autoritate de lucru judecat a avut un scop legitim, întrucât, fără îndoială, aceasta urmărea să asigure securitatea relațiilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv părea în sine legitim, merita o examinare atentă, în această cauză, la fel ca și concluziile Curții de Apel pronunțate în materie penală. Tot aici s-a menționat că, rolul Curții nu a fost de a verifica ca atare articolele 445 și 265 din Codul de procedură civilă, ci de a verifica modul în care instanța națională a decis să înceteze procesul, aplicând dispozițiile legii în materie de autoritate de lucru judecat, și dacă a respectat dreptul reclamanților de acces la o instanță (Hotărârea Yagtzilar și alții V.Grecia, nr. 41727/98, punctul 25).

 În continuare, Curtea a observat că, în conformitate cu sentința Curții de Apel, reclamanții au obținut doar repararea parțială a prejudiciul material și că instanța penală a concluzionat că instanțele civile urmau să se pronunțe cu privire la restul pretențiilor reclamanților. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a decis să caseze hotărârea Judecătoriei Centru mun. Chișinău și decizia Curții de Apel Chișinău cu încetarea procesului civil.

 Curtea a menționat că, deși reiese din articolul 265 din Cod de procedură civilă că recunoașterea autorității de lucru judecat necesită o identitate triplă, a părților, a obiectului și a temeiului ambelor acțiuni, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunile reclamanților în instanțele civile fără a explica identitatea părților, a obiectelor și a temeiurilor acțiunilor civile înaintate în fața instanțelor penale. Curtea Supremă de Justiție nu a efectuat nici o evaluare, cu privire la sumele dispuse de către Curtea de Apel a Republicii Moldova pentru prejudiciul material, nici cu privire la acțiunea în ordine civilă de obținere a unor despăgubiri pentru alte prejudicii.

 Prin urmare, Curtea a considerat că în urma deciziei Curții Supreme, reclamanții au fost lipsiți de orice posibilitate de a le fi rambursate restul sumelor solicitate pentru prejudiciul material. Curtea a menționat că cadrul legislativ intern la acel moment prevedea un remediu civil adecvat și efectiv pe care reclamanții trebuiau să-l epuizeze pentru a obține o soluție finală pe marginea acțiunilor lor civile și că aceștia l-au utilizat. De asemenea, Curtea a constatat că reclamanții nu erau obligați să epuizeze căile de atac penale disponibile pentru că aveau o cale de atac accesibilă și efectivă în fața instanțelor civile. Astfel, Curtea a notat că instanța supremă, prin decizia sa de încetare a procesului, nu a menținut o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

 Prin urmare, Curtea a stabilit că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

 Curtea le-a acordat reclamanților suma de 3000 EUR fiecăruia cu titlu de prejudiciu moral și 1260 EUR ambilor cu titlu de costuri și cheltuieli.

 Concluzie: încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (unanimitate).

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Cocu și Calentiev v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă