Romanenco v. Republica Moldova – nr.59252/13

Hotărârea din 9.4.2019 [Secţia a II-a]

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri civile

Anularea neîntemeiată a deciziilor instanțelor inferioare- încălcare

În fapt:

Reclamanții, Vladimir Romanenco și Maria Romanenco născuți în 1945 și respectiv în 1942 care locuiesc în Chișinău, au sesizat Curtea Europeană la 13 august 2013. În fața Curții reclamanții au invocat motivarea insuficientă și contradictorialitatea deciziei instanței supreme în raport cu jurisprudența națională.

Pe 4 martie 2005, reclamanții au încheiat un contract de gaj, cu banca C., garantând contractul de credit încheiat cu SRL D.P. Ulterior contractul semnat de ambele părți a fost înregistrat în Registrul bunurilor imobile. Termenul limită de achitare a creditului a fost fixat pentru 28 noiembrie 2005.

Pe 23 septembrie 2005, a fost semnat un acord adițional de către reclamanți, SRL D.P. și banca C., contractul fiind prelungit până la 19 septembrie 2007.

Pe 27 februarie 2007, un al doilea acord adițional semnat de aceleași părți a fost înregistrat prelungind contractul până la 21 septembrie 2009.

Pe 21 septembrie 2009, SRL D.P. și banca C. au reînnoit contractul până la 21 septembrie 2011. În acest caz reclamanții nu au semnat acordul și nici nu a fost înregistrat în Registrul bunurilor imobile.

Pe 12 mai 2010, banca C. a solicitat executarea silită a gajului prin judecată. Pe 8 aprilie 2011, prima instanță a respins acțiunea stabilind că reclamanții nu și-au exprimat acordul privind prelungirea contractului până în 2011 și că, prin urmare, nu erau obligați să respecte modificările la contractul din 21 septembrie 2009.

Pe 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea primei instanțe. Instanța de apel a constatat că potrivit jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, prelungirea contractului de ipotecă nu era valabil în absența acordului scris al părților și al înregistrării gajului în Registrul bunurilor imobile. În opinia acestora, termenul scadent al contractului, în ceea ce privește reclamanții, era 21 septembrie 2009, dată prevăzută în acordul adițional din 27 februarie 2007.

Pe 15 mai 2013, Curtea Supremă de Justiție, în lipsa părților a casat deciziile instanțelor inferioare, a admis cererea de chemare în judecată a băncii C., a transmis silit în posesia băncii C. bunul imobil gajat și a dispus evacuarea bunurilor mobile și a persoanelor care domiciliază, fără acordarea altui spațiu locativ și a obligat reclamantul să achite băncii cheltuielile de judecată în mărime de 57 064 lei (echivalentul a 3000 euro). Curtea Supremă de Justiție a constatat că, în lipsa unui acord semnat de către reclamanți cu privire la prelungirea contractului după data de 21 septembrie 2009, relațiile dintre părți au fost reglementate de dispozițiile acordurilor contractuale anterioare și că, în consecință, dispozițiile contractuale din 21 septembrie 2009 s-au aplicat și reclamanților.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie:

În această speță, Curtea a reiterat că instanța de fond și de apel au respins pretențiile înaintate de către banca C. pe motiv că, potrivit jurisprudenței naționale, prelungirea unui contract de ipotecă nu era valabilă în lipsa acordului scris al părților și respectiv al înregistrării gajului în Registrul bunurilor imobile și că, prin urmare, expirarea contractului, în ceea ce privește reclamanții, a avut loc la 21 septembrie 2009, dată prevăzută de acordul adițional din februarie 2007. De asemenea, Curtea a constatat că reclamanții au invocat acest argument în observațiile prezentate Curții Supreme de Justiție, făcând trimitere și la jurisprudența națională relevantă în acest caz.

Totodată, Curtea a observat că instanța supremă a casat deciziile instanțelor inferioare și a dispus evacuarea reclamanților din locuința lor, transmițând silit apartamentul gajat în posesia băncii C.. Mai mult ca atât Curtea a observat că instanță supremă nu a dat apreciere nici celui mai important argument al reclamanților nici jurisprudenței interne relevante, citată de părțile în cauză. În opinia Curții, argumentul reclamanților a fost relevant și determinant. Curtea a notat, de asemenea, că Guvernul nu a oferit un exemplu de jurisprudență similară cu decizia Curții Supreme de Justiție contestată de către reclamanți.

Aceste mențiuni au fost suficiente pentru Curte pentru a concluziona că, procedura nu a fost echitabilă și că astfel a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

În ceea ce privește cererea privind prejudiciul material, Curtea a respins cererea privind acordarea sumei de 61 283 EUR cu titlu de prejudiciu material, considerând că, având în vedere natura încălcării constatate în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, în principiu, cel mai potrivit mijloc de remediere a acestei încălcări ar fi redeschiderea procedurii la nivel național. În această privință, Curtea a constatat că articolul 449 lit. (h) din Codul de procedură civilă prevede în mod explicit că o hotărâre a Curții care constată existența unei încălcări a Convenției sau a protocoalelor sale constituie o cauză specifică pentru redeschiderea procedurilor. În prezenta speță, reclamanții pot să folosească această oportunitate.

Curtea le-a acordat reclamanților suma de 3600 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1315 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Concluzie: încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (unanimitate).

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Romanenco v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă