Dmitrieva v. Republica Moldova – nr.28347/08

Hotărârea din 26.3.2019 [Secţia a II-a]

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri penale

Condamnarea inculpatei fără audierea martorului, precum și neexaminarea de către instanțe a chestiunii dacă a fost sau nu o provocare din partea martorului - încălcare

În fapt:

Reclamanta, care la momentul faptelor, exercita funcția de arhitect coordonator în cadrul Institutului Municipal de Proiectare „Chișinăuproiect” (în continuare Institutul), la solicitarea lui I., a acceptat să elaboreze proiectul de execuție al unei anexe la apartament, în afara orelor de muncă. Potrivit afirmațiilor lui I., reclamanta ar fi solicitat suma de 300 de dolari SUA pentru a grăbi obținerea unui proiect de construcție oficial. În continuare interesele lui I., au fost reprezentate de către V., astfel încât acesta i-a transmis reclamantei prima tranșă de 100 dolari SUA.

Pe 4 ianuarie 2006, V. a denunțat reclamanta la poliție, după care reclamanta a transmis proiectul executat și a primit suma de 200 dolari SUA, fiind reținută de către organele de urmărire penală. Tot în aceeași zi, s-a dispus începerea urmăririi penale în privința reclamantei pentru corupere pasivă și V. a fost audiat în calitate de parte vătămată, iar I. în calitate de martor.

Pe 27 ianuarie 2006, printr-o scrisoare, Institutul a informat avocatul reclamantei cu privire la faptul că V. nu a depus nicio cerere cu privire la obținerea unui proiect de construcție. Iar pe 16 februarie 2006, Oficiul Cadastral Teritorial Chișinău, printr-o scrisoare a informat avocatul că apartamentul nu aparținea lui I. dar unei terțe persoane.

Pe 11 ianuarie 2007, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău, a emis o încheiere de aducere forțată a lui I. în fața instanței. Printr-o declarație din 19 ianuarie 2007 I. a informat Comisariatul de poliție Buiucani că a suferit un infarct miocardic și că se află în imposibilitate de a se mișca. Într-un raport din 22 ianuarie 2007, organul de urmărire penală responsabil de executarea încheierii respective a informat despre imposibilitatea aducerii forțate a lui I. în fața instanței

Pe 16 martie 2006, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău, a achitat reclamanta pe motivul inexistenței faptei infracțiunii, acceptând argumentele avocatului, care susținea că reclamanta a fost victima unei provocări a organelor de urmărire penală. De asemenea, s-a menționat, că apartamentul nu-i aparținea lui I. din 2000 și, prin urmare, nu avea niciun interes legitim să solicite un proiect de construcție a unei anexe la acest apartament.

Pe 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis parțial apelul depus de procuror, a casat sentința primei instanțe și a rejudecat cauza. Astfel, instanța a recalificat fapta și a constatat că reclamanta este vinovată de săvârșirea infracțiunii de - primire de către un funcționar a recompensei ilicite. În consecință, având în vedere că reclamanta nu avea antecedente penale a fost condamnată în baza art.330 alin(1) CP la plata unei amenzi de 8000 MDL. Curtea de Apel și-a întemeiat decizia, pe declarațiile lui V. și I. date la faza de urmărire penală.

Prin decizia din 5 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibil recursul avocatului în interesele reclamantei, ca fiind vădit neîntemeiat și din motivul că acesta nu fusese semnat de către reclamantă, dar numai de avocatul acesteia.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie:

Cu privire la circumstanțele acestui caz, Curtea a notat că, reclamanta a susținut pe tot parcursul procedurilor în fața instanțelor naționale că a fost provocată să comită infracțiunea. Curtea a constatat că instanța de apel a condamnat reclamanta, fără a clarifica chestiunea dacă a existat sau nu o provocare, în pofida faptului că prima instanță a răspuns afirmativ și a pronunțat o sentință de achitare. De asemenea Curtea a reținut, că instanța supremă a menținut soluția instanței de apel, fără a se pronunța asupra acestei chestiuni.

Curtea a menționat, de asemenea, că I. nu s-a prezentat în fața instanțelor și că, astfel, reclamanta nu a avut posibilitatea să-i adreseze întrebări. Cu toate acestea, I. a contactat inițial reclamanta și i-a cerut să întocmească proiectul de construcție, iar rolul acestuia din urmă părea semnificativ în succesiunea evenimentelor care au condus la darea de mită. Cu atât mai important era să-l audieze pe I., în măsura în care s-a stabilit că acesta nu era proprietarul apartamentului pentru care a solicitat proiectul de construcție a anexei. Curtea a reamintit că este necesar ca agenții sub acoperire și orice persoană, care ar putea să depună mărturie cu privire la chestiunea provocării ar trebui să fie audiat de către instanța de judecată și de către apărare, sau cel puțin să fie prezentate motive întemeiate atunci când acest lucru este imposibil (Lagutin și alții v. Rusia, nr. 6228/09 § 101, 24 aprilie 2014 și Virgil Dan Vasile v. România § 46, 15 mai 2018). În acest caz, Curtea a menționat că prima instanță nu l-a putut audia pe I. pe motiv că acesta nu a putea să se deplaseze. Totuși, Curtea, a observat că în dosarul cauzei nu a fost prezentat niciun certificat medical privind starea de sănătate a acestuia. În plus, Curtea a considerat că autoritățile nu au prezentat motive întemeiate și suficiente pentru absența lui I. în fața acestora (Bobeș v. România, nr. 29752/05, § 39, 9 iulie 2013).

În cele din urmă, Curtea a stabilit că instanța de apel, după casarea sentinței de achitare a primei instanțe, nu l-a mai audiat pe V. pe viu, în timp ce declarația acestuia a fost, esențială pentru a determina dacă a existat sau nu o provocare din partea organelor de urmărire penală și pentru soluționarea cauzei.

Curtea a reiterat faptul că, în cazul în care o instanță de apel examinează în ansamblu chestiunea vinovăției sau a nevinovăției reclamantei, aceasta nu o poate face fără a aprecia direct probele (Ekbatani v. Suedia, 26 mai 1988, § 32, Seria A nr. 134 și Dan, citată mai sus, §§ 32-33). În ultimul rând, Curtea a subliniat, de asemenea, că Guvernul a recunoscut, în declarația sa unilaterală, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, în ceea ce privește reclamanta.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a stabilit, prin urmare, că reclamanta nu a dispus de garanții procedurale adecvate în cursul procedurii împotriva acesteia. Astfel, Curtea a considerat că procesul penal împotriva reclamantei nu a fost unul echitabil și că a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea i-a acordat reclamantei suma de 3600 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Concluzie: încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (unanimitate).

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Dmitrieva v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă