Uzan v. Turcia - 30569/09

Hotărârea din 20.3.2018 [Secția a II-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Condamnare penală pentru insultarea publică a Premierului în timpul unui discurs: încălcare

În fapt – În septembrie 2008, reclamantul a fost condamnat de un tribunal corecțional la pedeapsa închisorii de opt luni și la plata unei amenzi în sumă de 400 de euro pentru insultarea publică a Prim-ministrului, pentru atac la onoarea și reputația sa, dat fiind faptul că depășise limitele criticii admisibile din cauza remarcilor sale făcute în timpul unui discurs public în 2003 și a termenilor «mincinos», «intrigant», «insolent», «specimen nebun» vociferați în mai multe reprize.

Însă tribunalul corecțional a hotărât să amâne pronunțarea hotărârii cu condiția ca reclamantul să se supună unui control judiciar pe o durată de cinci ani, inclusiv unui an de supraveghere din partea unui consilier care să se asigure, pe de o parte, că reclamantul participă, timp de trei luni, la un program de auto-control și, pe de altă parte, că acesta citește cinci cărți de dezvoltare personală.

Totuși, în ciuda acestor obligații, amânarea a încetat, iar în februarie 2010 reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii și la o amendă, reduse la jumătate. În decembrie 2010, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre.

În drept – Articolul 10: Măsurile cu caracter penal luate împotriva reclamantului constituie o ingerință în drepturile sale garantate de articolul 10, sunt prevăzute de lege și urmăresc scopul legitim al protecției reputației sau drepturilor altora.

Dacă reclamantul a încercat să atenueze gravitatea remarcilor sale explicând în fața instanțelor naționale termenii utilizați în timpul discursului, unii dintre ei rămân subiecte ale criticii, cum sunt termenii «mincinos», «intrigant», «insolent», «specimen nebun». Având în vedere faptul că reclamantul era liderul unui partid de opoziție și acționarul majoritar al unor două societăți vizate de măsurile guvernamentale, declarațiile sale, examinate în ansamblul lor, puteau fi considerate ca fiind pronunțate în cadrul unui discurs politic privind problemele referitoare la acțiunea guvernului. În ciuda conotației sale negative și ostile, un asemenea dialog între politicieni nu poate fi considerat exagerat, în acest context.

Judecătorii naționali nu au făcut nicio deosebire între «fapte» și «judecăți de valoare», ci au analizat doar dacă remarcile reclamantului au fost insultătoare sau nu și dacă termenii utilizați erau susceptibili să constituie un atac la persoana și la reputația Prim-ministrului. Aceștia nu s-au pronunțat nici cu privire la contextul remarcilor în discuție, nici cu privire la baza criticii formulate de către reclamant.

Prim-ministrul era, în mod inevitabil, expus unui control atent al faptelor și gesturilor sale, precum și criticii; el trebuia să facă dovada unei toleranțe deosebite în acest sens, inclusiv cu privire la forma acestei critici, mai ales de vreme ce, în acest caz, remarcile în discuție au fost făcute în contextul unui discurs politic.

În fine, Curtea a dat o pondere considerabilă faptului că, chiar dacă în prima fază a procedurilor tribunalul corecțional a decis să amâne pronunțarea hotărârii de condamnare cu condiția ca reclamantul să se supună unui control judiciar pentru o durată de cinci ani, cu respectarea obligațiilor care îi reveneau, această măsură reprezenta, totuși, o sancțiune cu caracter penal. În orice eventualitate, amânarea hotărârii ar fi avut efect dacă, pe parcursul a cinci ani de la luarea acestei măsuri, reclamantul nu ar fi comis un alt delict cu intenție; în caz contrar, reclamantul risca, cel puțin, să fie judecat și condamnat la pedeapsa închisorii și la plata unei amenzi.

Având în vedere circumstanțele cazului și în special lipsa analizei proporționalității sancțiunii, nu s-a demonstrat că măsura în discuție era proporțională cu scopul vizat și că a fost necesară într-o societate democratică pentru protecția reputației sau a drepturilor altora.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Curtea a mai constatat, în unanimitate, existența unei încălcări a articolului 6 § 1 din cauza duratei proceselor din fața instanțelor naționale.

Articolul 41: niciun capăt de cerere privind acordarea unei satisfacții echitabile.

(Vezi și Oberschlick v. Austria (nr. 2), 20834/92, 1 iulie 1997; și Jerusalem v. Austria, 26958/95, 27 februarie 2001; și Fișa tematică Protecția reputației)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.