Sobieski-Camerzan v. Republica Moldova – nr. 3792/05 

Hotărârea din 13.2.2018 [Secţia a II-a]

 

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

 

Articolul 13 coroborat cu Articolul 8

Dreptul la un remediu efectiv

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

 

Sigilarea de către autorităţi a biroului reclamantului şi lipsa unui remediu intern efectiv pentru apărarea drepturilor sale – încălcare

 

Pe 8 decembrie 2004, reclamantul Gheorghe Sobieski-Camerzan, născut în 1961 şi care locuieşte în Chişinău, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 8, dată fiind ingerința arbitrară și lipsită de necesitate într-o societate democratică a autorităților. De asemenea, reclamantul a invocat încălcarea articolului 13 din Convenție coroborat cu articolul 8, pentru că legislaţia naţională nu prevedea un remediu efectiv prin care să conteste acţiunile poliţiei de încălcarea dreptului său. Reclamantul a invocat, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, deoarece a fost lipsit arbitrar de bunurile sale mobile, aflându-se în imposibilitate să le recupereze, dată fiind sigilarea biroului de către autorităţi.

 

În fapt:

 

A. Plângerile penale ale reclamantului

 

În cererea depusă la Curte, reclamantul a menționat că, activa în calitate de avocat şi la o dată nespecificată, în anul 2000, şi-a mutat sediul biroului în încăperile din centrul municipiului Chişinău. Din dosar rezultă că proprietatea asupra acestor spații a fost revendicată de către reclamant, de către Ministerul Afacerilor Interne și de către Consiliul municipal Chișinău. Pe 1 iulie 2004, poliția a sigilat sediul în cauză, întocmind un proces-verbal care conţinea lista de obiecte găsite acolo, inclusiv mobilierul de birou și multe cărți din domeniul dreptului.

Pe 12 iulie 2004, reclamantul a depus o plângere la autoritățile statului prin care denunța acțiunile ofițerilor de poliție, considerându-le ilegale. Prin ordonanța din 15 aprilie 2005, procuratura municipiului Chișinău a respins plângerea reclamantului din motiv că nu existau elemente ale infracţiunii în acţiunile ofiţerilor de poliţie . Pe 29 august 2005, Judecătoria Rîşcani a respins recursul reclamantului şi a menținut ordonanța Procuraturii municipiului Chișinău din 15 aprilie 2005. La o dată nespecificată, reclamantul a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii instanţei. Prin decizia din 13 decembrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat, subliniind, în special, că instanțele inferioare nu au răspuns la întrebarea cu privire la temeiul juridic al intervenției poliției. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 16 martie 2006, Judecătoria Râșcani a confirmat din nou clasarea cauzei penale, dar fără a da răspuns la întrebarea ridicată de Curtea Supremă de Justiție.

 

B. Alte proceduri

 

Pe 16 ianuarie 2005, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Afacerilor Interne, revendicându-și dreptul de proprietate asupra spațiilor în discuție. Invocând încălcarea articolului 8 din Convenție, reclamantul a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a acțiunilor poliției.

Pe 25 martie 2005, Judecătoria Rîșcani a respins acțiunea, motivând că reclamantul nu a prezentat niciun document care să ateste dreptul său de proprietate sau de posesie asupra încăperilor. Hotărârea judecătorească a fost menţinută de Curtea de Apel Chișinău, pe 2 iunie 2005, și de Curtea Supremă de Justiție, pe 10 august 2005.

Ulterior, s-au examinat mai multe proceduri civile și administrative, având ca părţi reclamantul, Ministerul Afacerilor Interne și Consiliul municipal Chișinău, pentru a stabili proprietarul spațiilor în litigiu. În cele din urmă, instanțele au decis că dreptul de proprietate aparține autorității locale. În același timp, instanţa a considerat că evacuarea reclamantului din spațiile în cauză a avut loc cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale şi că protejarea acestor drepturi trebuie făcută pe cale judiciară.

 

În drept:

 

(i) Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenție:

Reclamantul a susținut că ingerința autorităților în dreptul său garantat de articolul 8 din Convenției a fost arbitrară și nu a fost necesară într-o societate democratică.

Guvernul a recunoscut că sigilarea oficiilor reclamantului nu a fost efectuată conform prevederilor legale.

 

Curtea a reţinut poziția concordantă a părților, că interferența în drepturile reclamantului, protejate în baza articolului 8 din Convenție, nu a fost legală. Prin urmare, Curtea a concluzionat că în speţă a avut loc încălcarea articolului 8 din Convenție, dată fiind sigilarea ilegală a biroului reclamantului.

 

(ii) Cu privire la articolul 13 coroborat cu articolul 8 din Convenţie: 

Reclamantul a susținut că nu a dispus de un remediu efectiv, în sensul articolului 13 din Convenție, pentru a-și apăra drepturile protejate în baza articolului 8 din Convenție, și în special că nu a dispus de niciun mijloc de a contesta acțiunile poliției.

 

Curtea a reamintit că articolul 13 din Convenție prevede obligativitatea existenței unui remediu intern efectiv care să-i permită autorității naționale competente să analizeze și să soluționeze o „plângere” bazată pe Convenție.

Având în vedere concluziile sale privind încălcarea articolului 8 din Convenție, Curtea a examinat afirmaţia reclamantului în sensul articolului 13. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul avea dreptul la un remediu intern efectiv, remediu care nu existase în această cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc încălcarea articolului 13 din Convenției, coroborat cu articolul 8.

 

(iii) Cu privire la articolul 1 Protocolul nr.1 din Convenţie: 

Reclamantul a susținut că, dată fiind sigilarea biroului, el a fost lipsit arbitrar de bunurile sale mobile, aflându-se în imposibilitatea de a le recupera.

 

Curtea a notat că nu s-a contestat faptul că bunurile mobile ale reclamantului se aflau în incinta biroului sigilat şi că acesta nu-și putea recupera proprietatea sa. Prin urmare, Curtea a considerat că dreptul de proprietate al reclamantului a fost afectat și că această ingerință ține de reglementarea utilizării proprietății în sensul articolului 1 paragraf 2 din Protocolul nr. 1 din Convenție. Curtea a reamintit că această dispoziție impune, în primul rând, ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea proprietății să fie prevăzută de lege.

Având în vedere materialele dosarului și constatarea încălcării dreptului reclamantului în baza articolului 8 din Convenție, Curtea a conchis că ingerința în drepturile reclamantului garantate de articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu avea nicio bază juridică. Prin urmare, Curtea a constatat existența unei încălcări a articolului 1 Protocolul nr.1 din Convenţie.

 

Curtea i-a acordat reclamantului 7,000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi moral, și 2,000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Concluzie: încălcarea articolului 8, a articolului 13 coroborat cu articolul 8 şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie. (unanimitate).

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Sobieski-Camerzan v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă