Döner şi alţii v. Turcia - 29994/02

Hotărârea din 7.3.2017 [Secţia a II-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Arestarea şi urmărirea penală a părinţilor care au revendicat dreptul copiilor lor de a fi educaţi în limba kurdă: încălcare

În fapt – În decembrie 2001, reclamanţii au formulat petiţii în adresa direcţiei de învăţământ, solicitând desfăşurarea studiilor copiilor lor din şcolile publice primare pe care le frecventau în limba kurdă. Domiciliile reclamanţilor au fost percheziţionate apoi, în baza suspiciunii potrivit căreia acţiunea acestora fusese instigată de către o organizaţie militară ilegală (PKK). Deşi nu au fost găsite materiale incriminatoare, reclamanţii au fost arestaţi şi puşi sub detenţie – toţi, pentru o durată de patru zile, iar unii, rămaşi în custodie pentru o durată de o lună. Toţi reclamanţii, în afară de unul au fost acuzaţi şi judecaţi în faţa unei Curţi pentru Securitatea Statului pentru sprijinul acordat unei organizaţii militare ilegale. În cele din urmă, au fost achitaţi.

În procedurile din faţa Curţii, reclamanţii s-au plâns, inter alia, că au fost supuşi procedurilor penale pentru că s-au folosit de dreptul lor constituţional de petiţionare, neexistând, în dreptul naţional, vreo prevedere legală care să incrimineze această conduită. Aceştia au susţinut existenţa unei încălcări a articolului 7 din Convenţie.

În drept – Articolul 10: Ca suveran al caracterizării care trebuie date, în drept, faptelor cauzei, Curtea a considerat că cererea în baza articolului 7 trebuie examinată prin prisma articolului 10. Ea a declarat inadmisibilă ca neîntemeiată în mod manifest cererea reclamantului care nu a fost urmărit, de vreme ce acesta nu a formulat o petiţie prin care să ceară învăţământ în limba kurdă şi, prin urmare, nu se putea considera că îşi exercită dreptul la libertatea de exprimare.

Cu privire la ceilalţi reclamanţi, şirul de măsuri cu care s-au confruntat – în special arestul şi privarea lor de libertate – pentru simpla petiţionare a autorităţilor statale cu privire la o chestiune de “interes public” a echivalat cu o ingerinţă în exerciţiul dreptului lor la libertatea de exprimare. Faptul că aceştia au fost, în cele din urmă, achitaţi, nu le-a înlăturat statutul de victime, de vreme ce Curtea pentru Securitatea Statului nu a recunoscut şi nici nu a dispus vreo reparare a presupusei încălcări a dreptului lor.

Nu a fost nevoie să se stabilească dacă ingerinţa fusese prevăzută de lege sau dacă a urmărit un scop legitim pentru că, oricum, ea nu fusese necesară într-o societate democratică. Din argumentele prezentate de către procurorul public şi de către Guvern, se pare că reclamanţii s-au confruntat cu aceste măsuri nu din cauza conţinutului cererilor lor, ci pentru că ar fi afirmat că acestea sunt parte a unei acţiuni colective instigate de către o organizaţie militară ilegală. Deşi Curtea nu a subestimat dificultăţile pe care le crea lupta împotriva terorismului, faptul în sine nu scutea autorităţile naţionale de respectarea obligaţiilor lor în baza articolului 10 din Convenţie. În consecinţă, deşi libertatea de exprimare putea fi limitată, în mod legitim, în interesele securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi a siguranţei publice, restricţiile trebuiau justificate cu motive relevante şi suficiente şi trebuiau să răspundă la o nevoie socială presantă de o manieră proporţională.

Totuşi, în acest caz, autorităţile statale relevante au eşuat să utilizeze ca bază a măsurilor o analiză acceptabilă a faptelor relevante şi să aplice standarde conforme cu principiile cuprinse în articolul 10. Reţinând acestea, Curtea a notat (i) că petiţiile care cer desfăşurarea învăţământului în limba kurdă au fost înaintate în contextul unei dezbateri publice în Turcia privind drepturile sociale şi culturale ale cetăţenilor turci de origine etnică kurdă şi au privit astfel o chestiune de “interes public”; (ii) autorităţile statale nu au dat dovadă de reţinerea cerută în recurgerea la procedurile penale, acolo unde era vorba despre o problemă de interes public, ci au utilizat, în schimb, arsenalul juridic disponibil de o manieră aproape represivă; (iii) nici opiniile exprimate în petiţiile, nici forma în care au fost comunicate dubiile privind caracterul paşnic al cererilor reclamanţilor şi faptul că ar fi putut coincide cu scopurile sau cu instrucţiile unei organizaţii militare ilegale nu au scos cererea de sub protecţia articolului 10; şi (iv) de vreme ce reclamanţii se aflau încă în proces, Legea privind educaţia în limbile străine (Legea nr. 2923) a fost amendată, de fapt, prevăzând o asemenea educaţie, cel puţin în şcolile private, iniţial.

Concluzie: încălcare (unanimitate).