Ivan Todorov v. Bulgaria - 71545/11

Hotărârea din 19.1.2017 [Secţia a V-a]

Articolul 5

Articolul 5-4

Controlul legalităţii detenţiei 

Lipsa unui remediu pentru controlul prescripţiei unei pedepse penale aplicate la douăzeci de ani de la pronunţarea sa: încălcare

În fapt – În aprilie 1987, reclamantul a fost găsit vinovat de complicitate la abuzul de proprietate publică şi condamnat, între altele, la douăzeci de ani de închisoare. În iunie 1987, Curtea supremă a confirmat hotărârea, precum şi pedepsele impuse. Hotărârea luată era considerată definitivă şi executorie în baza dreptului intern. Reclamantul fusese încarcerat din iunie 1986, cu titlu de detenţie provizorie, apoi din iunie 1987 – în vederea executării pedepsei sale.

În ianuarie 1991, reclamantul a introdus un recurs în revizuire în faţa Curţii supreme. La aceeaşi dată, preşedintele Curţii supreme a dispus suspendarea executării pedepsei din cauza stării de sănătate a reclamantului, acesta fiind eliberat în ianuarie 1991. În decembrie 1992, Curtea supremă a respins recursul în revizuire al reclamantului şi a confirmat condamnarea sa. Autorităţile nu l-au putut găsi pe reclamant.

În 2005, reclamantul i-a adresat preşedintelui Republicii bulgare o cerere de graţiere. În noiembrie 2007, comisia de graţiere l-a informat că nu era nevoie să i se examineze cererea, de vreme ce s-a prescris executarea pedepselor pronunţate.

Reclamantul a decis să se întoarcă în Bulgaria. În ianuarie 2008, când a ajuns la aeroport, a fost reţinut de poliţie, dată fiind existenţa unui mandat de arest pe numele său. Acesta a fost încarcerat în vederea executării pedepsei de opt ani de închisoare la care fusese condamnat în 1987.

Reclamantul a contestat măsura în faţa procurorului, susţinând că executarea pedepsei închisorii s-a prescris şi cerând punerea sa în libertate. În februarie 2008, procurorul militar a considerat că reclamantul trebuia să-şi execute în continuare pedeapsa şi că perioada de prescripţie nu expirase. Toate contestaţiile reclamantului împotriva acelei ordonanţe au fost respinse.

Reclamantul a fost pus în libertate în mai 2014.

În drept – Articolul 5 § 4: Cu privire la încarcerarea sa din ianuarie 2008, reclamantul a susţinut că executarea pedepsei sale s-a prescris şi că detenţia lui nu avea nici un fundament legal. Comisia de graţiere de pe lângă Preşedintele Republicii a exprimat şi ea această opinie, ca răspuns la cererea de graţiere formulată de către reclamant în 2007. Pe de altă parte, autorităţile procuraturii, competente să decidă dacă pedeapsa fusese executată sau nu, au emis un aviz contrar. Însă, problema prescripţiei pedepsei impuse reclamantului, determinantă pentru legalitatea detenţiei sale, nu fusese abordată la momentul pronunţării hotărârii de condamnare din 1987 sau la examinarea recursului în revizuire formulat de reclamant în 1992. Prin urmare, ordinea juridică naţională trebuia să-i asigure reclamantului accesul la un remediu judiciar care să îndeplinească exigenţele articolului 5 § 4 din Convenţie pentru stabilirea acestei probleme.

Dreptul bulgar nu prevede un remediu judiciar special pentru contestarea legalităţii unei detenţii efectuate în executarea unei condamnări penale. Numai procuratura este competentă să rezolve problemele referitoare la executarea pedepselor. Ordonanţele emise nu sunt susceptibile de un control ierarhic efectuat de către procurorul superior, şi nici de un control judiciar. Or, procurorul nu reprezintă un « tribunal » care să răspundă exigenţelor articolului 5 § 4. Nici nu există în dreptul intern o procedură generală de tipul habeas corpus care să permită efectuarea unui control al legalităţii unei detenţii şi care să dispună punerea în libertate a persoanei deţinute dacă aceasta este ilegală.

Cu privire la acţiunea în compensare, în baza articolului 2 alineatul 1 al Legii privind răspunderea statului şi a autorităţilor locale pentru daunele provocate, modificată astfel încât să prevadă un drept la compensaţii pentru toate încălcările articolului 5 §§ 1-4 din Convenţie, şi intrată în vigoare la 15 decembrie 2012, o asemenea procedură, chiar dacă aptă să conducă la constatarea ilegalităţii unei detenţii, nu permite eliberarea persoanei deţinute în eventualitatea unei asemenea constatări.

Având în vedere cele de mai sus, reclamantul nu a avut acces, pe parcursul detenţiei sale din ianuarie 2008 până în mai 2014, la un remediu judiciar prin care să fie verificată legalitatea detenţiei sale şi să obţină, în mod legal, eliberarea.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Curtea a mai constatat, prin unanimitate, încălcarea articolului 5 § 5, dat fiind faptul că acţiunea în reparaţie prevăzută de legea privind răspunderea statului nu a putut să-i ofere celui interesat un drept la reparaţie şi că nu a existat nici un remediu în dreptul intern care să-i acorde reclamantului o despăgubire pentru prejudiciul suferit ca rezultat al încălcării articolului 5 § 4, indiferent dacă înainte sau după adoptarea acestei hotărâri.

Articolul 41: 6 000 EUR pentru acoperirea prejudiciului moral; capătul de cerere pentru acoperirea prejudiciului material - respins.

Curtea a mai constatat în cauza I.P. v. Bulgaria (72936/14, 19 ianuarie 2017), în unanimitate, existenţa unei încălcări a articolului 5 § 4, dat fiind faptul că reclamantul nu a beneficiat de un control judiciar privind legalitatea detenţiei sale. Acesta din urmă nu a constituit rezultatul acţiunii sau al eşecului uneia dintre autorităţi menţionate la articolul 2 din legea privind răspunderea statului, ci al lipsei, în dreptul naţional, a unei proceduri de control judecătoresc a detenţiei într-un adăpost temporar pentru minori. Astfel, acţiunea în despăgubire prevăzută de această lege nu constituia un remediu accesibil şi efectiv, susceptibil să redreseze situaţia reclamantului.