Hutchinson v. Regatul Unit [MC] - 57592/08

Hotărârea din 17.1.2017 [MC]

Articolul 3

Pedeapsă degradantă

Pedeapsă inumană

Detenţie continuată în baza unui ordin privind detenţia pe viaţă după clarificarea competenţelor Secretarului de Stat de a dispune eliberarea: nicio încălcare

În fapt – În Vinter şi alţii v. Regatul Unit, Curtea Europeană a constatat că legea privind perspectiva eliberării deţinuţilor pe viaţă din Anglia şi Ţara Galilor era neclară. Deşi secţiunea 30 a Legii infracţiunilor (pedepselor) din 1997 îi acorda Secretarului de Stat competenţa eliberării oricărui deţinut, inclusiv a unuia care executa o pedeapsă la detenţia pe viaţă, capitolul 12 al Manualului pedepselor nedeterminate (“Manualul condamnării pe viaţă”)* prevedea că eliberarea trebuia dispusă doar dacă deţinutul era bolnav într-o fază terminală sau incapabil din punct de vedere fizic. Aceste condiţii erau foarte restrictive şi, în opinia Curţii, nu garantau “perspectiva eliberării” cerută de jurisprudenţa Curţii în cazul condamnărilor la detenţia pe viaţă care trebuie reduse, în scopurile articolului 3 din Convenţie.

În mod subsecvent, Curtea de Apel a Angliei şi a Ţării Galilor a analizat această problemă de drept în lumina hotărârii Vinter şi alţii. În McLoughlin**, ea a reţinut că Manualul condamnării pe viaţă nu putea restrânge obligaţia Secretarului de Stat de a analiza toate circumstanţele relevante pentru eliberarea din “motive de compasiune” şi că această pedeapsă, care trebuia interpretată de o manieră compatibilă cu articolul 3, nu se limita la ceea ce era stabilit în Manualul condamnării pe viaţă, ci avea o semnificaţie largă care putea fi elucidată de la caz la caz. Mai mult, decizia Secretarului de Stat trebuia motivată şi făcea obiectul controlului judiciar. Aşadar, în viziunea Curţii de Apel, dreptul Angliei şi al Ţării Galilor le acorda deţinuţilor pe viaţă posibilitatea eliberării în circumstanţe excepţionale.

Reclamantul din acest caz fusese acuzat, în septembrie 1984, de comiterea unei tâlhării în formă gravă, a unui viol şi a trei omoruri, fiind condamnat la detenţia pe viaţă, cu o perioadă minimă recomandată de 18 ani. În decembrie 1984, Secretarul de Stat l-a informat că a decis să-i aplice detenţia pe viaţă. După intrarea în vigoare a Legii privind justiţia penală din 2003, reclamantul a cerut verificarea perioadei lui minime de detenţie. În mai 2008, Înalta Curte a reţinut că nu exista nici un motiv să se detaşeze de decizia Secretarului de Stat, dată fiind gravitatea infracţiunilor. Apelul reclamantului a fost respins de către Curtea de Apel în octombrie 2008. În cererea sa depusă la Curtea Europeană, reclamantul s-a plâns că nu avea nicio perspectivă de eliberare din detenţia sa pe viaţă, fiind încălcat, astfel, articolul 3 din Convenţie.

Printr-o hotărâre din 3 februarie 2015 (vezi Nota informativă182), o Cameră a Curţii a conchis, cu şase voturi la unul, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3. Pe 1 iunie 2015, cauza a fost trimisă la Marea Cameră, la cererea reclamantului.

În drept – Articolul 3: În hotărârea McLoughlin, Curtea de Apel a răspuns în mod explicit la critica inspirată din Vinter. Aceasta a confirmat obligaţia legală a Secretarului de Stat de a-şi exercita competenţa de eliberare în conformitate cu articolul 3 din Convenţie şi a clarificat faptul că Manualul condamnării pe viaţă nu putea limita obligaţia Secretarului de Stat de a analiza toate circumstanţele relevante pentru eliberare sau nu putea obstrucţiona discreţia Secretarului de Stat, prin impunerea condiţiilor prevăzute de Manualul condamnării pe viaţă. Curtea de Apel a adus, aşadar, claritate în privinţa conţinutului dreptului naţional relevant, soluţionând discrepanţele identificate în Vinter.

Stabilind faptul că lipsa de claritate din dreptul naţional identificată în Vinter a fost remediată, Marea Cameră a analizat dacă, în lumina caracterului controlului şi a întinderii sale, a condiţiilor şi criteriilor de control şi a perioadei de timp, procedura controlului condamnărilor la detenţie pe viaţă în Anglia şi Ţara Galilor întruneau cerinţele articolului 3.

 (i) Natura controlului– Curtea nu a avut nici un motiv să se distanţeze de jurisprudenţa ei anterioară potrivit căreia apartenenţa controlului de executiv (şi nu de judiciar) nu era contrară, în sine, cerinţelor articolului 3. În această privinţă, ea a notat că Secretarul de Stat era obligat să-şi exercite competenţa eliberării de o manieră compatibilă cu drepturile din Convenţie, să aibă în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii şi să ofere argumente pentru fiecare decizie. Mai mult, deciziile Secretarului de Stat puteau fi supuse controlului instanţelor naţionale, iar Guvernul a susţinut că un asemenea control nu se limita la motive formale sau procedurale, ci presupunea şi o examinare a fondului.

 (ii) Întinderea controlului– Curtea de Apel a subliniat înMcLoughlinfaptul că “circumstanţele excepţionale” la care face trimitere secţiunea 30 nu puteau fi limitate în mod legal la cazurile de final al vieţii, cum prevedea Manualul condamnărilor la detenţie pe viaţă, ci trebuiau să includă toate circumstanţele excepţionale relevante pentru eliberarea din motive de compasiune. Deşi Curtea de Apel s-a abţinut de la specificarea înţelesului cuvintelor “circumstanţe excepţionale” în acest context sau de la elaborarea unor criterii, ea a făcut trimitere la jurisprudenţa naţională potrivit căreia trebuiau avute în vedere progresele excepţionale ale deţinuţilor aflaţi în detenţie. Fusese evident, aşadar, că progresele excepţionale în vederea reabilitării se încadrau în înţelesul limbajului juridic. De asemenea, sublinierea strictă a sintagmei “motive de compasiune” din Manualul condamnării pe viaţă trebuiacorectată prin hotărârea Curţii de Apel, care a reţinut că aceasta nu era limitată la motivele de ordin umanitar, ci avea un înţeles larg, astfel încât să fie compatibil cu articolul 3.

 (iii) Criteriile şi condiţiile exercitării controlului– Curtea a reiterat că problema relevantă fusese dacă cei care executau pedepse cu detenţia pe viaţă în sistemul naţional puteau cunoaşte ce trebuie să facă în vederea eliberării şi în ce condiţii se desfăşoară controlul. În această privinţă, se putea considera că sistemul naţional poseda un grad suficient de specificitate sau de precizie de vreme ce, în primul rând, exerciţiul competenţei prevăzute de secţiunea 30 era efectuat în funcţie de jurisprudenţa prezentă şi viitoare relevantă a Curţii Europene şi, în al doilea rând, semnificaţia concretă a termenilor folosiţi în secţiunea 30 continua să fie elaborată în practică. În acest din urmă context, obligaţia Secretarului de Stat de a oferi motive pentru fiecare decizie – supusă fiind controlului judiciar – operase ca o garanţie a exerciţiului coerent şi transparent al competenţei eliberării.

 (iv) Perioada de timp– Nu se putea vorbi despre îngrijorarea exprimată înVintercu privire la caracterul nedeterminat– deţinuţii nu trebuie obligaţi să aştepte şi să execute un număr nedeterminat de ani înainte de a li se permite să intenteze o acţiune bazată pe articolul 3 – şi repercusiunile acestui fapt pentru un deţinut condamnat pe viaţăîn cazul reclamantului. Procesul de control în baza secţiunii 30 putea fi iniţiat de către deţinut oricând, iar reclamantul nu a susţinut că a fost împiedicat sau descurajat să-i solicite oricând acest lucru Secretarului de Stat, în vederea eliberării.

-ooOoo-

În concluzie, hotărârea McLoughlin a risipit lipsa de claritate constatată în Vinter, care decurgea din discrepanţele existente în cadrul sistemului naţional, între legea aplicabilă şi politica oficială publicată. În plus, Curtea de Apel a clarificat întinderea şi bazele controlului exercitat de Secretarul de Stat pentru eliberarea unui deţinut pe viaţă, atunci când detenţia continuată nu mai putea fi justificată cu motive legitime de ordin penologic. Elaborarea ulterioară a circumstanţelor în care solicita un deţinut pe viaţă eliberarea, cu trimitere la motive legitime de ordin penologic, putea să aibă loc în cadrul practicii naţionale. Obligaţia legală a instanţelor naţionale de a avea în vedere jurisprudenţa în baza articolului 3, aşa cum avea să fie dezvoltată aceasta în viitor, oferea o garanţie suplimentară importantă.

Prin urmare, se putea considera că pedeapsa detenţiei pe viaţă era reductibilă, în conformitate cu articolul 3 din Convenţie.***

Concluzie: nicio încălcare (paisprezece voturi la trei).

(Vezi şi Kafkaris v. Cipru [MC], 21906/04, 12 februarie 2008, Nota informativă105; Vinter şi alţii v. Regatul Unit [MC], 66069/09 et al., 9 iulie 2013, Nota informativă165; şi Murray v. Olanda [MC], 10511/10, 25 aprilie 2016, Nota informativă195; şi, în general, Fişa privind Detenţia pe viaţă)

* Emis ca Ordinul Serviciului Penitenciarelor 4700.

** R v. Newell; R v McLoughlin [2014] EWCA Crim 188.

*** De vreme ce susţinerile părţilor s-au limitat la problema conformităţii situaţiei reclamantului, în lumina hotărârii McLoughlin, în legătură cu întreaga sa pedeapsă la detenţia pe viaţă, cu cerinţele articolului 3, aşa cum au fost acestea stabilite în Vinter, Curtea nu a examinat dacă a existat o încălcare a articolului 3 în perioada aflării în detenţie a reclamantului înainte de hotărârea McLoughlin. Însă ea a notat că circumstanţele materiale ale celor două cazuri au fost identice.