Zubkov și alții v. Rusia - 29431/05, 7070/06 și 5402/07

Hotărârea din 7.11.2017 [Secția a III-a]

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea corespondenței

Respectarea domiciliului

Respectarea vieții private

Supravegherea ascunsă fără garanții juridice adecvate: încălcare

Articolul 35

Articolul 35-1

Epuizarea căilor interne de atac

Perioada de șase luni

Utilizarea de către reclamanți a căilor interne de atac care nu erau lipsite de efectivitate în mod cert: admisibilă

[Acest rezumat se referă și la hotărârile din 7 noiembrie 2017: Akhlyustin v. Rusia (21200/05), Moskalev v. Rusia (44045/05) și Konstantin Moskalev v. Rusia (59589/10)]

În fapt – Reclamanții s-au plâns, inter alia, de faptul că au fost supuși unei supravegheri ascunse, în special de interceptarea comunicărilor lor telefonice. Unul dintre reclamanți s-a plâns de filmarea ascunsă a întâlnirilor cu cunoștințele sale într-un apartament închiriat, iar altul despre supravegherea audio-vizuală a biroului său. Ei au invocat existența unor încălcări ale dreptului lor la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței.

În drept – Articolul 8

(a) Cu privire la admisibilitate

 (i) Epuizarea căilor interne de atac: Guvernul a susținut că reclamanții dinZubkov și alții, Aklyustin și Moskalev nu au epuizat căile interne de atac, de vreme ce nu s-au plâns în fața unui tribunal, în baza secțiunii 5 din Legea activităților de cercetare operațională (OSAA).

Curtea a notat că sfera unei cereri de control judiciar în baza secțiunii 5 din OSAA – indiferent de momentul în care a fost introdusă în procedură în baza articolului 125 din Codul de procedură penală (când încă era pendinte ancheta penală) sau în baza Legii controlului judiciar și a Capitolului 25 din Codul de procedură civilă – era limitat la verificarea modului în care au efectuat funcționarii statali activitățile de supraveghere, la compatibilitatea cu cerințele legale incidente și la respectarea termenilor autorizării judiciare. Controlul nu avea în vedere motivele de fapt și de drept care au stat la baza autorizării judiciare, adică dacă acestea erau unele relevante și suficiente pentru autorizarea supravegherii sub acoperire.

Tribunalele nu erau obligate prin lege să examineze chestiunea „necesității într-o societate democratică”, în special dacă acțiunile contestate răspundeau la o nevoie socială presantă și dacă erau proporționale cu oricare din scopurile legitime urmărite, aceste principii constituind fundamentul analizei Curții în cazul cererilor în care se invocă încălcarea articolului 8 din Convenție.

În contextul articolului 8, o cale de atac judiciară care nu poate examina dacă ingerința contestată a reprezentat un răspuns la o nevoie socială presantă și dacă a fost proporțională cu scopurile urmărite nu putea fi considerată un remediu efectiv. Având în vedere considerentele de mai sus, cererea de control judiciar în baza secțiunii 5 din OSAA nu constituia un remediu efectiv care trebuia să fie epuizat.

Concluzie: excepția preliminară respinsă.

(ii) Respectarea termenului de șase luni: Toți reclamanții în afară de unul și-au depus cererile în interiorul termenului de șase luni de la comunicarea hotărârii definitive privind procedurile derulate împotriva lor. Fusese important faptul că aceștia au aflat despre supravegherea ascunsă în timpul acelor proceduri penale.

Delimitându-și poziția în cazul Zubkov și alții, Curtea a observat că aceasta a fost pima ocazie în care a trebuit să examineze remediile existente în sistemul juridic rus în materie de plângeri cu privire la supravegherea ascunsă despre a cărei existență subiecții ei au aflat în cursul procedurilor penale desfășurate împotriva lor. Dată fiind incertitudinea privind efectivitatea acelor remedii – și dat fiind, în special, faptul că la acel moment nu se putea prezuma că ridicarea problemei supravegherii ascunse în cadrul procedurilor penale reprezenta un remediu lipsit de efectivitate în mod clar – nu ar fi fost nerezonabil pentru reclamanți să încerce să utilizeze un remediu disponibil pentru a le oferi tribunalelor naționale oportunitatea de a rezolva problema în cadrul sistemului juridic național, respectându-se astfel principiul potrivit căruia mecanismul de protecție stabilit de Convenție este unul subsidiar față de sistemele naționale care garantează drepturile omului.

Reclamanții au aflat despre supravegherea lor ascunsă în timpul procedurilor penale, atunci când acuzarea a utilizat materialele interceptate ca probe pentru justificarea cauzelor intentate împotriva lor. În aceste circumstanțe, era rezonabil pentru aceștia să încerce să-și prezinte plângerile tribunalelor naționale prin intermediul remediilor prevăzute de dreptul procedural penal. Nimic din susținerile părților nu a sugerat faptul că reclamanții cunoșteau sau trebuiau să cunoască inutilitatea unei asemenea acțiuni. Mai mult, dată fiind natura secretă a supravegherii, petenții puteau întâmpina dificultăți în obținerea accesului la documente referitoare la aceasta. Acest fapt îi putea împiedica să aibă parte de o înțelegere detaliată a circumstanțelor în care se desfășura supravegherea și, cel mai important, a motivelor în baza căreia fusese dispusă aceasta. Prin urmare, nu a fost nerezonabil pentru reclamanți să aștepte până aveau să primească documente care stabileau faptele esențiale pentru cererea lor din fața Curții, înainte de depunerea acestei cereri.

Reclamanții au respectat, așadar, regula celor șase luni.

Concluzie: admisibilă (unanimitate).

(b) În fond: Măsurile concepute să intercepteze comunicările telefonice ale reclamanților au echivalat cu o ingerință în exercițiul drepturilor lor stabilite de articolul 8 din Convenție.

Cu privire la „conformitatea cu legea” a ingerinței, Curtea a reținut în Roman Zakharov că procedurile de autorizare judiciară prevăzute de legea rusă nu erau apte să garanteze că supravegherea ascunsă nu avea să fie dispusă în mod hazardat, aleatoriu și fără o analiză adecvată. Una din problemele identificate în acel caz fusese faptul că în activitatea lor de zi cu zi, tribunalele ruse nu verificau dacă exista o „suspiciune rezonabilă” în privința persoanei vizate și nu aplicau testele „necesității” și “proporționalității”. Guvernul nu a prezentat vreo probă pentru a demonstra că tribunalele ruse au acționat în mod diferit în cazurile reclamanților. Acesta a eșuat, în special, să prezinte copii ale autorizațiilor de supraveghere în privința reclamanților și au pus Curtea în imposibilitatea de a verifica dacă autoritățile se bazau pe o suspiciune rezonabilă privind prezentarea unor motive „relevante” și „suficiente” pentru a justifica măsurile de supraveghere.

Fusese important faptul că reclamanților li s-a refuzat accesul la autorizațiile de supraveghere. De vreme ce ar putea exista motive temeinice pentru a păstra secretul întregii sau al unei părți din autorizația supravegherii ascunse față de subiectul ei chiar după ce acesta află de existența ei (de exemplu, pentru a evita dezvăluirea metodelor de lucru, a zonelor de acțiune și a identității agenților), informația conținută în decizia de autorizare poate fi, totodată, una critică pentru procedurile judiciare în care se contestă motivele de fapt și de drept ale supravegherii. Prin urmare, atunci când analizează o cerere de prezentare a autorizării supravegherii ascunse, tribunalele naționale trebuie să asigure un echilibru adecvat între interesele subiectului și interesul public, iar subiectului supravegherii ar trebui să i se ofere accesul la documentele în discuție atât timp cât nu există motive constrângătoare pentru a împiedica o asemenea decizie.

În cazurile Zubkov și alții, Konstantin Moskalev și Moskalev, Curtea a reținut că nu s-a demonstrat faptul că tribunalele naționale care au autorizat supravegherea ascunsă a reclamanților au verificat dacă existase o „suspiciune rezonabilă” în ceea ce-i privește și au aplicat testul „necesității într-o societate democratică” și testul „proporționalității”.

În Zubkhov, autoritățile naționale au invocat doar pe caracterul confidențial al autorizației atunci când au refuzat accesul și nu au efectuat un exercițiu de punere în balanță între reclamanți și interesele publice. Mai mult, ele au eșuat să precizeze de ce ar periclita prezentarea autorizațiilor, după ce supravegherea a luat sfârșit și înregistrările au fost prezentate, administrarea efectivă a justiției sau alte interese publice legitime. Acest refuz de a dezvălui autorizațiile, care nu avea un motiv valid, a privat reclamanții de orice posibilitate ca un tribunal independent să verifice legitimitatea și necesitatea măsurii, în lumina principiilor relevante ale articolului 8.

În Konstantin Moskalev, Curtea a invocat ceea ce a reținut în Roman Zakharov, și anume că „procedura urgentă” în baza secțiunii 8(3) a OSAA nu oferea garanții suficiente care să asigure utilizarea ei moderată și numai în cazurile justificate în mod corespunzător. În particular, deși legea rusă cerea informarea imediată a unui judecător cu privire la fiecare caz de interceptare cu caracter urgent, judecătorul nu avea competența de a evalua dacă utilizarea acestei proceduri urgente era justificată. Aceste deficiențe au existat și în cazul dlui Konstantin Moskalev. Judecătorul notificat cu privire la interceptarea urgentă a comunicațiilor telefonice nu a efectuat vreun control judiciar al deciziei poliției de a intercepta telefonul și nu a existat nicio autoritate indepedentă care să evalueze dacă utilizarea procedurii urgente a fost justificată și s-a bazat pe o suspiciune rezonabilă.

În cazul Moskalev, nu a existat nicio probă că judecătorului i-a fost prezentată vreo informație sau vreun document privind existența unei suspiciuni în ceea ce-l privește pe reclamant. Mai mult, nu a existat niciun indiciu că tribunalul a evaluat proporționalitatea măsurii de supraveghere sau că a efectuat un exercițiu de punere în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a corespondenței cu nevoia de supraveghere. Singurul motiv avansat de către tribunal pentru a justifica supravegherea era faptul că reclamantul era suspectat de comiterea unei infracțiuni grave. Deși acest motiv era, fără îndoială, relevant, nu era unul suficient în sine pentru a justifica supravegherea ascunsă de durată și în mod extins.

Concluzie: încălcări (unanimitate).

Curtea a constatat existența unei încălcări a cerinței „calității legii” în cazul Akhlyustin, care a avut în vedere supravegherea audio-vizuală a biroului reclamantului.

Ca în cazul Bykov v. Rusia, care a vizat interceptarea conversației reclamantului prin intermediul unui transmițător radio ascuns, dl Akhlyustin a beneficiat de foarte puține garanții, dacă nu de niciuna, în procedura în care s-au dispus și implementat măsurile de supraveghere a sa. În particular, discreția legală a autorităților de a dispune „supravegherea” nu fusese supusă vreunei condiții, iar întinderea sa și maniera în care a fost exercitată nu erau definite; nu erau prevăzute alte garanții speciale în acest sens. Dată fiind lipsa reglementărilor speciale care să ofere garanții, Curtea nu a fost satisfăcută cu privire la respectarea cerințelor „calității legii” de posibilitatea oferită de legea rusă pentru reclamant de a iniția proceduri judiciare în privința unui ordin, proceduri care să declare ilegalitatea supravegherii sau care să ceară excluderea rezultatelor sale ca reprezentând probe obținute în mod ilegal .

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Curtea a mai constatat, în unanimitate, existența unei încălcări a articolului 13 coroborat cu articolul 8 în cazul Konstantin Moskalev, pentru că reclamantul nu avea la dispoziție un remediu efectiv care i-ar fi permis evaluarea „conformității cu legea” și a „necesității într-o societate democratică” a măsurilor de spraveghere a sa și o încălcare a articolului 5 § 4 în privința unuia dintre reclamanții din cazul Zubkov și alții, reținând că recursul său împotriva ordinului de detenție nu a fost examinat cu celeritate.

(Vezi Roman Zakharov [MC], 47143/06, 4 decembrie 2015, Nota informativă 191); și Bykov v. Rusia [MC], 4378/02, 10 martie 2009, Nota informativă 117; vezi și Fișa tematică privind Supravegherea în masă)

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.