Braga v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă – nr. 76957/01

Hotărârea din 17.10.2017 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

 

Articolul 5 § 1

Dreptul la libertate și la siguranță

 

Articolul 34

Cereri individuale

 

În fapt:

La 14 Noiembrie 2001, reclamantul Andrian Braga a sesizat Curtea invocând încălcarea articolelor 3, 5 § 1 şi 34 din Convenție. Dl Braga este născut în anul 1971 şi locuiește în oraşul Rîbniţa. Reclamantul s-a plâns, în special, de arestarea şi detenţia ilegal dispuse de către autorităţile din autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană („RMN”), de maltratarea şi de împiedicarea sa de a comunica în mod efectiv cu Curtea Europeană.

La 28 iulie 1999, reclamantul a fost arestat în Rîbniţa conform ordonanţei unui procuror din autoproclamata „RMN”, fiind bănuit de comiterea unei fraude și de instigare la luare de mită.

La 17 mai 2000, Judecătoria Camenca, aflată sub jurisdicția „RMN”, l-a condamnat pe reclamant la cinci ani de închisoare. Reclamantul a susținut că a contestat hotărârea, iar contestaţia i-a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiție a „RMN”, la o dată nespecificată.

Reclamantul a executat inițial sentința în închisoarea nr. 2 din Tiraspol, fiind transferat la spitalul penitenciarului nr. 16 – Pruncul din municipiul Chișinău, la 25 octombrie 2001, care se află sub controlul autorităților moldovene. La 30 octombrie 2001, el a semnat un act prin care a autorizat reprezentanții unei organizații neguvernamentale din Chișinău să îl reprezinte în fața Curții. Această formă de autorizare, împreună cu formularul de cerere au ajuns la Curtea Europeană la 19 noiembrie 2001.

La 20 noiembrie 2001, avocatul său a informat Procuratura Generală din Republica Moldova că reclamantul şi alte 7 persoane sunt deţinute în spitalul penitenciarului nr. 16 – Pruncul din municipiul Chişinău, fiind condamnate de către autorităţile din autoproclamata „RMN”. Avocatul a solicitat eliberarea imediată a reclamantului din detenţie, având în vedere faptul că acesta a fost condamnat de instanțe ilegale şi nerecunoscute. De asemenea, avocatul a susținut că unii dintre acești opt deținuți au depus deja cereri la Curte și că neeliberarea imediată a acestora din detenţie sau transferul înapoi către autoritățile „RMN” ar conduce la asumarea răspunderii de către Republica Moldova. O scrisoare similară a fost expediată în adresa Ministrului Justiției.

La 21 noiembrie 2001, cei opt deținuți, inclusiv reclamantul, au fost transferați înapoi la închisorile din „RMN”.

La 26 noiembrie 2001, şeful unui departament din cadrul Ministerului Justiţiei a informat reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale că deţinuţii menţionaţi în cererea lor din 20 noiembrie 2001 nu s-au aflat la spitalul din penitenciarul nr. 16 – Pruncul din municipiul Chișinău.

La 7 decembrie 2001, avocatul reclamantului i-a solicitat Ministerului Justiţiei din „RMN” acordarea permisiunii unei întrevederi cu reclamantul. Nu a primit nici un răspuns.

La 22 ianuarie 2002, reclamantul a fost eliberat din detenţie, fiind amnistiat.

Reclamantul a descris condiţiile sale de detenţie din „RMN”, menţionând că a fost închis într-o celulă cu mai multe persoane care sufereau de tuberculoză şi că a fost supus riscului de contaminare, precum şi că în timpul detenţiei sale în închisoarea nr. 2 din Tiraspol, aproximativ 100 de deţinuţi au decedat de tuberculoză. Reclamantul s-a plâns de prezenţa unor insecte, de faptul că mâncarea era servită o dată pe zi şi era una de calitate rea, că nu i-au fost oferite medicamente în timpul detenţiei sale, deşi suferea un handicap de gradul III.

 

În drept:

Cu privire la articolul 1 din Convenţie. Jurisdicţia statelor.

 

Curtea a observat că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în stânga Nistrului au fost stabilite anterior în cauzele Ilașcu ș.a., Catan ș.a., Mozer v. Moldova, unde s-a menționat faptul că Republica Moldova nu deține controlul efectiv în regiunea transnistreană. Curtea nu a identificat vreun motiv pentru care să distingă prezenta cauză de cauzele menționate anterior. Mai mult, Curtea a observat deja în cauza Ilașcu ș. a. faptul că Federația Rusă a contribuit atât militar, cât și politic la crearea regimului separatist în Transnistria în anii 1991-1992. Prin urmare, această cauză conduce la concluzia existenței jurisdicției Federației Ruse, în conformitate cu articolul 1 din Convenție.

 

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie:

 

Curtea a reiterat faptul că articolul 3 din Convenție garantează una din valorile fundamentale într-o societate democratică, interzicând tortura, tratamentul inuman sau degradant indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei. Statul trebuie să se asigure că persoana este deţinută în condiţii compatibile cu respectul datorat demnității umane, că modul şi metoda de executare a măsurii de privare de libertate nu trebuie să supună deţinutul la suferinţe care depăşesc nivelul inevitabil şi inerent detenţiei.

Curtea a reţinut că statele reclamate nu au avut comentarii referitoare la condiţiile de detenţie ale reclamantului. Totodată, condiţiile inumane de detenţie din penitenciarul din „RMN” au fost stabilite în cauza Mozer, fiind constatată încălcarea art. 3 din Convenţie. Astfel, în baza celor constatate şi în lipsa dovezilor de ameliorare a condiţiilor din penitenciar, Curtea a stabilit că condiţiile de detenţie ale reclamantului au reprezentat un tratament inuman şi degradant, în sensul art. 3 din Convenţie, în special având în vedere prezenţa insectelor parazitare şi insuficienţa cantitativă şi calitativă de produse alimentare, care majorau considerabil riscul îmbolnăvirii acestuia de tuberculoză.

Cu privire la răspunderea statelor reclamate, Curtea a trebuit să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive în vederea asigurării respectării drepturilor reclamantului. În cauza Mozer, Curtea a reţinut că obligațiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului „RMN”, ca expresie a jurisdicției sale, cât și la măsurile care asigură respectarea drepturilor individuale ale reclamanților. Cu privire la primul aspect al obligației de a restabili controlul, Curtea a constatat în Mozer că, de la începutul ostilităților din 1991 și 1992 până în iulie 2010, Republica Moldova a întreprins toate măsurile posibile. Din moment ce evenimentele în prezenta cauză au avut loc anterior datei indicate, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită.

Referindu-se la al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea a notat că în Ilaşcu şi alţii autoritățile din Republica Moldova au eşuat în a respecta obligaţiile pozitive ale reclamantului, în măsura în care, din mai 2001 nu au reuşit să negocieze cu autorităţile din „RMN” şi din Rusia pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanţilor. În această cauză, reclamantul a susţinut că, în perioada de până la 25 octombrie 2001, când a fost transferat la penitenciarul nr. 16 – Pruncul din municipiul Chișinău, Republica Moldova nu era răspunzătoare pentru inacţiune, totuşi, după acest moment Moldova a devenit răspunzătoare pentru încălcarea drepturilor sale.

Curtea a notat că la 20 noiembrie 2001 avocatul organizaţiei neguvernamentale a informat Procuratura Generală din Republica Moldova că reclamantul este deţinut în spitalul penitenciarului nr. 16 – Pruncul, fiind condamnat ilegal de către autorităţile din autoproclamata „RMN”. Reclamantul a fost deţinut în spitalul penitenciarului nr. 16 – Pruncul din municipiul Chișinău în perioada octombrie-noiembrie 2001, fiind transferat ulterior înapoi în penitenciarul din „RMN”.

Curtea a conchis că autorităţile moldovene nu au demonstrat că au examinat cerinţa avocatului depusă în numele reclamantului privind detenţia ilegală a ultimului şi nu au demonstrat că autorităţile din Moldova nu l-au transferat înapoi în penitenciarul din „RMN”.

Astfel, Curtea a reţinut că deşi autorităţile din Republica Moldova au avut controlul efectiv asupra reclamantului în perioada aflării lui în detenţie în spitalul penitenciarului nr. 16 – Pruncul din municipiul Chișinău, acestea nu au prevenit transferul lui înapoi în penitenciarul din „RMN”, contribuind astfel la plasarea acestuia în condiţii de detenţie inumane, contrare art. 3 din Convenţie. Prin urmare, Republica Moldova a eşuat să-şi îndeplinească obligația pozitivă de a asigura respectarea drepturilor reclamantului.

Republica Moldova s-a făcut responsabilă de încălcarea drepturilor reclamantului pentru perioada cuprinsă între 21 noiembrie 2001 şi 22 ianuarie 2002.

După ce a constatat că detenţia reclamantului a constituit un tratament inuman şi degradant, în sensul articolului 3 din Convenţie, Curtea a conchis că a existat o încălcare a acestei dispoziții de către Federaţia Rusă pentru întreaga perioadă de detenţie a reclamantului, cu excepţia perioadei când acesta a fost deţinut în Moldova, între data de 25 octombrie şi 21 noiembrie 2001.

 

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie:

 

Curtea a reiterat că este bine stabilit în jurisprudenţa articolului 5 § 1 faptul că privarea de libertate nu se bazează doar pe excepțiile enumerate în sub-paragrafele (a)-(f). Ea trebuie să fie și „legală”. În cazul în care se pune problema „legalității” detenției, inclusiv cea a respectării „procedurii prevăzute de lege”, Convenția se referă, în esență, la dreptul național și stabilește obligația respectării normelor de drept material și procedural din dreptul intern. În principiu, este necesar ca orice arest sau detenție să aibă o bază juridică în dreptul naţional. Convenția are în vedere și calitatea legii, cerând conformitatea cu principiul preeminenței dreptului, un concept inerent tuturor articolelor Convenției.

Curtea a reiterat că sistemul judiciar al „RMN” nu era un sistem care să reflecte o tradiție juridică compatibilă cu Convenția. Din acest motiv, ea a subliniat că instanțele din „RMN”, ca oricare altă autoritate a „RMN” nu puteau dispune arestarea sau detenția „legală” a reclamantului, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției.

Curtea a constatat că detenţia acceptată de către autorităţile moldovene în baza unei condamnări dispuse de către un tribunal din „RMN” sau în baza unei decizii a oricărei alte autorităţi din „RMN”, precum şi transferul către o autoritate din „RMN” pentru a fi deţinută în baza deciziilor luate de acele autorităţi autoproclamate, nu au nici o bază legală. Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 de către Republica Moldova şi Federaţia Rusă.

 

Cu privire la încălcarea articolului 34 din Convenţie:

 

Reclamantul s-a mai plâns că, prin transferul către autorităţile din „RMN” din 21 noiembrie 2001, autorităţile moldovene l-au împiedicat să comunice cu avocatul său în ceea ce privește prezenta cerere. Reclamantul a menţionat că a fost nevoit să ascundă cererea de către personalul închisorii pentru a nu fi maltratat şi că toată corespondenţa sa era cenzurată de către autorităţi, motiv pentru care nu mai putea să comunice cu avocatul. Astfel, până la eliberarea sa din detenţie, nu a putut comunica cu avocatul.

Curtea a reţinut că în scrisoarea din 20 noiembrie 2001 adresată autorităţilor din Republica Moldova, avocatul reclamantului a informat că a fost depusă o cerere la Curtea Europeană cu privire la detenţia ilegală a clientului său. Acesta i-a comunicat Procuraturii Generale că orice încercare de a transfera reclamantul către autoritățile din „RMN” ar face incidentă răspunderea Republicii Moldova. Totuşi, autorităţile Republicii Moldova au permis transferul reclamantului către autoritățile din „RMN”, creând astfel dificultăţi în comunicarea acestuia cu avocatul lui, cu privire la prezenta cerere. Aceste circumstanţe au fost considerate suficiente de către Curte pentru a constata că Republica Moldova nu a respectat obligațiile prevăzute de articolul 34 al Convenţiei.

 

Prin urmare, Curtea i-a acordat reclamantului 3000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 1000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, sume care trebuie plătite de către Republica Moldova; de asemenea, sumele de 9000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, trebuie plătite de către Federația Rusă.

 

Concluzie:        încălcarea articolelor 3, 5 § 1 şi 34 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

încălcarea articolelor 3 şi 5 § 1 din Convenţie de către Federaţia Rusă.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Braga v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă de pe site-ul hudoc. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă