Draci v. Republica Moldova şi Federaţia Rusă – nr. 5349/02

Hotărârea din 17.10.2017 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

 

Articolul 5 § 1

Dreptul la libertate și la siguranță

 

Hotărârile pronunţate de către instanţele autoproclamate din Republica Moldovenească Nistreană şi condiţiile inumane de detenţie existente în penitenciarul din „RMN” – încălcare

 

În fapt:

La 24 septembrie 2001, reclamantul Alexandru Draci a sesizat Curtea invocând încălcarea articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1  din Convenție. Dl Draci este născut în anul 1956, este ucrainean de origine și locuiește în Toronto, Canada. Reclamantul s-a plâns, în special, de condiţiile inumane de detenţie, de lipsa acordării asistenţei medicale necesare şi de arestarea şi detenţia sa ilegale, care au fost dispuse de autorităţile autoproclamate din Republica Moldovenească Nistreană („RMN”), autorităţi nerecunoscute şi fără un statut legal.

Fiind director a unei companii înregistrată în Ucraina, reclamantul a fost citat de către autoritățile ucrainene pe data de 22 decembrie 1996 și, respectiv, pe 24 ianuarie 1997, pentru a da explicaţii cu privire la refuzul executării unui contract încheiat cu o asociație de fermieri din „RMN” privind livrarea combustibilului. Reclamantul a pretins că după a doua interogare, contrar voinței sale şi fără paşaportul său a fost dus în „RMN”. Fiind bănuit de comiterea unei fraude, autorităţile Republicii autoproclamate l-au pus sub acuzare. Ulterior, pe data de 30 decembrie 1999, Judecătoria din Rîbniţa l-a condamnat la 10 ani de închisoare, hotărâre devenită definitivă prin necontestare. Reclamantul a fost eliberat din detenţie pe data de 2 martie 2002, fiind amnistiat.

 

În drept:

Cu privire la articolul 1 din Convenţie. Jurisdicţia statelor.

 

Curtea a observat că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în cazul acțiunilor din stânga Nistrului au fost stabilite anterior în cauzele Ilașcu ș.a., Catan ș.a., Mozer v. Moldova, în care s-a menționat faptul că Republica Moldova nu deține controlul efectiv în regiunea transnistreană. Curtea nu a identificat vreun motiv pentru care să distingă prezenta cauză de cauzele menționate anterior.

 

Cu privire la încălcarea articolului 6 din Convenţie

 

Curtea a notat că plângerea reclamantului cu privire la încălcarea articolului 6 din Convenție este inadmisibilă, dată fiind nerespectarea unei condiţii de admisibilitate, care reclamă introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate la nivel naţional (art. 35 § 1 din Convenţie). 

 

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie

 

Curtea a reiterat faptul că articolul 3 din Convenție garantează una din valorile fundamentale într-o societate democratică, interzicând tortura, tratamentul inuman sau degradant indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei. Statul trebuie să se asigure că persoana este deţinută în condiţii compatibile cu respectul datorat demnității umane, că modul şi metoda de executare a măsurii privative de libertate nu supun deţinutul la suferinţe care depăşesc nivelul inevitabil şi inerent detenţiei.

Curtea a reţinut că statele reclamate nu au comentat condiţiile de detenţie ale reclamantului. Totodată, condiţiile inumane de detenţie din penitenciarul din „RMN” au fost stabilite în cauza Mozer, fiind constatată încălcarea art. 3 din Convenţie. Astfel, în baza celor deja constatate şi în lipsa dovezilor de ameliorare a condiţiilor din penitenciar, Curtea a stabilit că condiţiile de detenţie ale reclamantului au reprezentat un tratament inuman şi degradant, în sensul art. 3 din Convenţie, date fiind insuficienţa de produse alimentare, prezenţa insectelor parazitare care i-au provocat afecţiuni pe suprafaţa corpului, lipsa acordării asistenţei medicale pentru a trata aceste afecţiuni, dar şi detenţia solitară pentru o lungă perioadă de timp într-o celulă fără acces la lumina zilei şi la facilităţile de strictă necesitate.

Cu privire la răspunderea statelor reclamate, Curtea a trebuit să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive în luarea măsurilor necesare pentru asigurarea respectării drepturilor reclamantului. În cauza Mozer, Curtea a reţinut că obligațiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului „RMN”, ca expresie a jurisdicției sale, cât și la măsurile care să asigure respectarea drepturilor individuale ale reclamanților. Cu privire la primul aspect al obligației Moldovei de a restabili controlul, Curtea a constatat în Mozer că, de la începutul ostilităților din 1991 și 1992 până în iulie 2010, Republica Moldova a întreprins toate măsurile posibile. Din moment ce evenimentele din prezenta cauză au avut loc anterior datei menţionate, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită.

Cu privire la al doilea aspect al obligațiilor pozitive, asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea a notat că autoritățile din Republica Moldova au depus eforturi, iniţiind o anchetă penală legată de presupusa lui răpire de către autoritățile din „RMN” și au cooperat cu autoritățile ucrainene în soluționarea plângerilor formulate de către reclamant.

Cu privire la răspunderea Federaţiei Ruse, Curtea a notat că Rusia a exercitat controlul efectiv în „RMN” în perioada vizată. Nu a fost necesar să se demonstreze participarea directă a persoanelor care ar acţiona din numele Federaţiei Ruse în cazul măsurilor întreprinse faţă de reclamant, întrucât Rusia exercită controlul efectiv în „RMN”, prin sprijinul său economic, militar şi politic continuu.

 

Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie:

 

Reclamantul s-a plâns, în baza articolului 5 al Convenției, de caracterul ilegal al reţinerii sale în baza unei decizii luate de procurorul din „RMN”. De asemenea, el s-a plâns că nu a fost și că nici nu putea fi adus în fața unei „instanțe", deoarece instanțele din „RMN” au fost create în mod ilegal și nu puteau fi considerate tribunale independente și imparțiale. Astfel, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost privat de libertate în baza deciziilor luate de procurorul şi de instanţa de judecată din „RMN”, care nu puteau dispune arestarea sau detenția sa „legală”.

Federația Rusă nu a comentat acest aspect.

Curtea a reiterat că privarea de libertate nu se bazează doar pe excepțiile enumerate în sub-paragrafele (a)-(f) ale articolului 5. Ea trebuie să fie și „legală”. În cazul în care se pune problema „legalității” detenției, inclusiv cea a respectării „procedurii prevăzute de lege”, Convenția are în vedere, în esență, dreptul național și stabilește obligația respectării normelor de drept material și procedural din dreptul intern. În principiu, este necesar ca orice arest sau detenție să aibă o bază juridică în dreptul naţional. Convenția are în vedere și calitatea legii, cerând conformarea cu principiul preeminenței dreptului, un concept inerent tuturor articolelor Convenției.

Curtea a reiterat că sistemul judiciar al „RMN” nu era un sistem care să reflecte o tradiție juridică compatibilă cu Convenția. Din acest motiv, ea a subliniat că instanțele din „RMN”, ca oricare altă autoritate a „RMN”, nu puteau dispune arestarea sau detenția „legală” a reclamantului, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției.

Curtea a constatat că detenția ilegală a reclamantului a reprezentat o situație continuă care a durat inclusiv şi în momentul depunerii cererii sale la Curtea Europeană. Astfel a fost respinsă obiecția Guvernului rus privind inadmisibilitatea plângerii în baza art. 35 § 1 din Convenţie. 

Prin urmare, Curtea a considerat că în această cauză au fost încălcate atât articolul 3, cât și articolul 5 § 1 al Convenției.

 

Curtea a reținut, cu o majoritate de 6 la 1, că drepturile reclamantului garantate de articolul 3 şi articolul 5 § 1 din Convenţie nu au fost încălcate de către Republica Moldova, ci doar de către Federaţia Rusă.

 

Prin urmare, Curtea i-a acordat reclamantului 22000 de EUR cu titlu de prejudiciu moral și 60 de EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, sume care trebuie plătite de către Federația Rusă.

              

Concluzie:        nicio încălcare a articolelor 3 şi 5 § 1 din Convenţie de către Republica Moldova;

încălcarea articolelor 3 şi 5 § 1 din Convenţie de către Federaţia Rusă.

 

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Draciv. Republica Moldova şi Federaţia Rusă de pe site-ul hudoc. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă