Gard și alții v. Regatul Unit (dec.) - 39793/17

Decizia din 27.6.2017 [Secția I]

Articolul 2

Obligații pozitive

Articolul 2-1

Viață

Decizia de întrerupere a tratamentului care menține în viață un prunc ce suferă de o boală genetică letală: inadmisibilă

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea vieții de familie

Decizia de întrerupere a tratamentului de menținere în viață a unui prunc împotriva voinței părinților: inadmisibilă

În fapt – Cazul a avut în vedere un prunc (Charles Gard) ce suferea de o boală genetică rară și fatală. În februarie 2017, spitalul care îl trata a solicitat o declarație din partea tribunalelor naționale care să confirme dacă ar fi legal să se întrerupă ventilația artificială și să i se ofere îngrijire paliativă. Părinții săi le-au cerut tribunalelor să analizeze dacă ar fi în interesul fiului lor să-l supună unui tratament experimental în Statele Unite. Tribunalele naționale au conchis că întreruperea tratamentului de menținere în viață de către spital ar fi legală, pentru că era probabil ca acest copil să sufere un prejudiciu semnificativ dacă suferința sa ar fi fost prelungită fără vreo șansă reală de ameliorare, iar terapia experimentală nu ar fi avut un beneficiu efectiv.

În procedurile din fața Curții, reclamanții s-au plâns, inter alia, de faptul că spitalul le-a blocat accesul la un posibil tratament de menținere în viață în Statele Unite, prin încălcarea articolului 2 din Convenție, și că hotărârile tribunalelor naționale au echivalat cu o ingerință incorectă și disproporționată în drepturile lor parentale (articolul 8).

În drept

Articolul 2: Cu privire la capătul de cerere al reclamanților potrivit căruia spitalul a blocat, prin intermediul procedurilor judiciare naționale, accesul copilului la un tratament de menținere în viață, Curtea a reamintit că în Hristozov și alții * ea a reținut lipsa unei încălcări a articolului 2, pentru că, în acest caz, statul reclamat instituise un cadru normativ care reglementa accesul la tratamentele experimentale. Un asemenea cadru exista și în Regatul Unit și deriva din Directivele europene relevante.** Articolul 2 din Convenție nu putea fi interpretat ca impunând reglementarea într-un anumit mod a accesului la produsele medicale neautorizate, în cazul bolilor aflate în stadiu terminal.

Curtea a continuat prin a analiza dacă a existat o încălcare a articolului 2, dată fiind întreruperea tratamentului de menținere în viață. Erau relevante aici (i) existența în dreptul și practica naționale a unui cadru normativ; (ii) voința pacientului și a celor apropiați lui, precum și opiniile altor medici; și (iii) posibilitatea de a supune analizei tribunalelor dubiile privind cea mai bună decizie în interesul pacientului.***

Toate aceste trei elemente fuseseră întrunite în prezenta cauză:

 (i) Cadrul normativ – Curtea a reținut într-un caz anterior (Glass****) faptul că în Regatul Unit exista un cadru normativ adecvat, conform cu standardele prevăzuteConvenția privind drepturile omului și biomedicina a Consiliului Europei în materie de consimțământ, considerând că nu trebuie să-și schimbe această concluzie.

 (ii) Opinia pacientului, a familiei și a experților medicali – Deși copilul nu-și putea exprima voința, tribunalele naționale au asigurat exprimarea acesteia prin custodele său, un profesionist independent desemnat expres de tribunalele naționale, în acest scop. Părinții au fost pe deplin implicați și reprezentați în luarea tuturor deciziilor, fiind acordată o importanță deosebită opiniilor lor. Ei și-au putut desemna propriul expert medical, iar tribunalele naționale au analizat în detaliu opiniile acestuia. Opiniile tuturor medicilor implicați au fost examinate în detaliu, fiind solicitate și opiniile unei echipe specializate de peste hotare. Curtea de Apel l-a audiat pe doctorul din Statele Unite care dorea să trateze copilul și care a fost invitat, de asemenea, să discute opiniile sale profesionale cu doctorii copilului din Regatul Unit.

 (iii) Trimiterea cauzei la tribunale – Era evident, din procedurile naționale, că nu exista doar o posibilitate de a sesiza tribunalele în eventualitatea unor dubii, ci, de fapt, o obligație de a proceda astfel. Spitalul a sesizat în mod corect Înalta Curte în baza legislației relevante și a competenței inerente acestei instanțe, pentru a obține pronunțarea unei hotărâri judiciare privind calea de urmat.

***

Prin urmare și având în vedere marja de apreciere pe care o aveau autoritățile, capătul de cerere în baza articolului 2 fusese nefondat în mod vădit.

Concluzie: inadmisibil (nefondat în mod vădit).

Articolul 8: A existat o ingerință în drepturile părinților referitoare la legăturile lor de familie cu fiul lor. Această ingerință fusese conformă cu legea și urmărise scopurile legitime ale protecției „sănătății sau a moralei” și a „drepturilor și libertăților” unui minor.

În analiza caraterului necesar într-o societate democratică al ingerinței, Curtea a respins două argumente avansat de către părinți, care au susținut că (i) nu era oportun ca problema tratamentului fiului lor să fie supusă judecății tribunalelor și (ii) testul potrivit pentru stabilirea caracterului necesar al ingerinței în drepturile lor de părinți nu era cel al „celor mai bune interese” ale copilului, ci testul existenței riscului unui „prejudiciu semnificativ” pentru copil. Cu privire la primul argument, Curtea a reținut că, în lumina jurisprudenței sale din Glass și Lambert, era corect ca spitalul în care era trata pacientul să sesizeze tribunalele, în eventualitatea unui conflict. Cu privire la cel de-al doilea argument, exista un consens larg – inclusiv în dreptul internațional – în sprijinul ideii că în toate deciziile privind copiii, interesele lor cele mai bune sunt supreme. Totuși, problema nu era decisivă în acest caz, de vreme ce tribunalele naționale au conchis, în baza unor expertize ample, că nu exista riscul unui „prejudiciu semnificativ” pentru copil, care putea fi expus durerii continuate, suferinței și pericolului și care nu ar fi avut beneficii de pe urma tratamentului experimental.

Tribunalele naționale au fost meticuloase și complete în analiza lor, asigurându-se că toți cei vizați au fost reprezentați pe deplin, au audiat declarațiile experților care au efectuat rapoarte ample și calitative și au cântărit toate argumentele prezentate. Hotărârile naționale au fost controlate la trei niveluri, cu motivări clare și ample care ofereau un fundament relevant și suficient pentru concluziile tribunalelor de la toate trei nivelurile.

Prin urmare, nu a existat ceva care să sugereze că hotărârile tribunalelor naționale puteau fi echivalate cu o ingerință arbitrară sau disproporționată.

Concluzie: inadmisibilă (nefondată în mod vădit).

Curtea a mai declarat inadmisibil în mod vădit capătul de cerere al reclamanților în baza articolului 5 din Convenție.

* Hristozov și alții v. Bulgaria, 47039/11 și 358/12, 13 noiembrie 2012, Nota informativă 157.

** În special  Directiva privind studiile clinice europene (EC/2001/20).

*** Lambert și alții v. Franța [MC], 46043/14, 5 iunie 2015, Nota informativă 186.

**** Glass v. Regatul Unit, 61827/00, 9 martie 2004, Nota informativă 62; și Glass v. Regatul Unit (dec.), 61827/00, 18 martie 2003, Nota informativă 51.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul acestei cauze publicat pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.