Medžlis Islamske Zajednice Brčko și alții v. Bosnia și Herțegovina [MC] - 17224/11

Hotărârea din 27.6.2017 [MC]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

ONG-uri obligate să verifice afirmațiile de fapt defăimătoare la adresa unor persoane private: nicio încălcare

În fapt – Reclamanții, o comunitate religioasă de musulmani și trei ONG-uri ale unor etnici bosniaci din districtul Brčko District, au trimis o scrisoare către autoritățile de vârf ale districtului, manifestându-și îngrijorările privind procedura de numire a directorului stației publice de radio multi-etnice și susținând că un redactor de la acea stație, care fusese propus pentru această funcție, a întreprins acțiuni lipsite de respect la adresa musulmanilor și a etnicilor bosniaci. La scurt timp după, scrisoarea a fost publicată în trei cotidiane diferite. Redactorul a introdus o acțiune pentru defăimare. Reclamanții au fost găsiți culpabili pentru defăimare și obligați să retragă scisoarea, iar în cazul în care eșuau să facă acest lucru, trebuiau să plătească daune morale.

În fața Curții Europene, reclamanții s-au plâns că sancționarea lor le-a încălcat libertatea de exprimare, așa cum este garantată aceasta de articolul 10.

În drept – Articolul 10: Hotărârile instanțelor naționale au echivalat cu o ingerință în libertatea de exprimare a reclamanților. Ingerința fusese prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, adică scopul protecției reputației altor persoane. Problema centrală din acest caz fusese caracterul necesar într-o societate democratică al ingerinței.

Acuzarea redactorului de lipsă de respect la adresa unei alte etnii și a unei alte religii nu era aptă doar să-i prejudicieze acesteia reputația, ci să o afecteze și pe plan profesional și social. Prin urmare, acuzele au atins nivelul cerut de gravitate și îi puteau atinge drepturile pe care le avea în baza articolului 8. Așadar, Curtea a trebuit să verifice dacă autoritățile naționale au asigurat echilibrul corect între cele două valori garantate de Convenție, și anume libertatea de exprimare a reclamanților protejată de articolul 10, pe de o parte, și dreptul redactorului la respectarea reputației sale în baza articolului 8, pe de altă parte.

Reclamanții nu se aflau într-o relație de muncă de subordonare cu postul de radio public care i-ar fi obligat să manifeste loialitate, rezervă și discreție față de acesta și, ca atare, nu a existat nevoia ca Curtea să facă o incursiune în chestiunile centrale ale jurisprudenței sale referitoare la whistle-blowing. Curtea a împărtășit opinia autorităților naționale potrivit căreia răspunderea reclamanților pentru defăimare trebuia analizată doar în legătură cu corespondența lor privată cu autoritățile locale, și nu cu publicarea scrisorii în media, de vreme ce nu s-a dovedit că aceștia erau responsabili de publicarea ei.

Când un ONG atrage atenția asupra unor chestiuni de interes public, el își exercită rolul de câine de pază, similar celui al presei, putând fi caracterizat drept câine de pază al societății. În domeniul libertății presei, dat fiind motivul obligațiilor și responsabilităților inerente exercițiului libertății de exprimare, garanția oferită de articolul 10 pentru jurnaliști în legătură cu tratarea chestiunilor de interes general era supusă condiției că aceștia acționează cu bună-credință pentru a oferi informații corecte și de încredere, în conformitate cu etica jurnalistică. Aceleași considerente sunt aplicabile și în cazul unui ONG care își asumă funcția de câine de pază al societății.

Punând în balanță interesele concurente implicate, fusese potrivit să se țină cont de criteriile care se aplică în mod general în cazul diseminării afirmațiilor defăimătoare de către media în exercițiul funcției sale de câine de pază public.

(a) Cât de bine-cunoscută era persoana în discuție și care fusese subiectul afirmațiilor – Înscriindu-se pentru ocuparea postului de director al stației de radio și având în vedere interesul public pe care îl presupunea informația conținută în scrisoare, trebuia să se considere, în mod inevitabil și notoriu, că redactorul a intrat în domeniul public și s-a expus analizei atente a actelor sale. În asemenea circumstanțe, limitele criticilor acceptabile trebuiau să fie mai mari decât în cazul unui profesionist obișnuit.

(b) Conținutul, forma și consecințele informației trimise autorităților – Un factor important îl reprezentase formularea utilizată de către reclamanți în scrisoarea contestată. Aceștia nu au afirmat în mod explicit că o parte a informației pe care le-au trimis-o autorităților a emanat de la alte surse, cum ar fi angajații radio. Ei și-au început scrisoarea cu cuvintele „potrivit informațiilor de care dispunem”, însă nu au indicat în mod clar că acționau ca mesageri. Prin urmare, ei s-au prezentat în mod implicit ca având acces direct la acele informații și și-au asumat responsabilitatea pentru afirmații în acele circumstanțe.

Un alt factor important fusese scopul aluziilor aluziile făcute prin afirmațiile contestate, în primul rând cel de acuzare a redactorului sau cel de înștiințare a oficialilor statali competenți despre o conduită care li se părea incorectă și ilegală. Reclamanții au susținut că intenția lor fusese să informeze autoritățile competente despre anumite nereguli și să le îndemne să investigheze și să verifice afirmațiile făcute în scrisoare. Totuși, scrisoarea contestată nu conținea vreo cerere de investigare și de verificare a alegațiilor.

Cu privire la consecințele acuzelor de mai sus trimise către autorități, puteau exista puține dubii că atunci când ar fi fost analizate cumulativ și raportat la circumstanțele contextului special în care au fost făcute, conduita atribuită redactorului trebia considerată drept deosebit de inadecvată din punct de vedere moral și social. Afirmațiile o puneau pe aceasta într-o lumină negativă și o descriau ca pe o persoană lipsită de respect și disprețuitoare prin opiniile și sentimentele sale privind musulmanii și etnicii bosniaci. Instanțele naționale au reținut că afirmațiile în discuție conțineau acuzații defăimătoare care îi prejudiciau reputația, iar Curtea nu a identificat vreun motiv pentru a reține altceva. Faptul că afirmațiile au fost trimise unui număr limitat de oficiali statali prin intermediul corespondenței private nu a eliminat efectul lor prejudiciabil asupra perspectivelor de carieră ale redactorului ca funcționar public și asupra reputației sale profesionale de jurnalist. Indiferent de modul în care a ajuns scrisoarea în media, se putea imagina că publicarea ei ar fi dat posibilitatea inițierii unei dezbateri publice și ar fi agravat prejudiciul adus demnității și reputației ei profesionale.

(c) Autenticitatea informațiilor dezvăluite – Cel mai important factor pentru exercițiul de punere în balanță din acest caz a fost autenticitatea informațiilor trimise către autorități. În contextul libertății presei, sunt cerute motive speciale pentru ca media să fie dispensată de obligația ei obișnuită de a verifica afirmațiile de fapt defăimătoare la adresa persoanelor private. În mod similar cu cazul ziarelor, reclamanții erau obligați să respecte cerința de a verifica veridicitatea afirmațiilor făcute. Cerința era inerentă Codului de Etică și Conduită pentru ONG-uri.

Autoritățile naționale au reținut că a existat o neconformitate evidentă între ceea ce li s-a spus reclamanților de către angajații radio și ceea ce au comunicat aceștia în scrisoare. Relamanților, ca ONG-uri ale căror membri se bucurau de o bună reputație în societate, li se cerea să prezinte o interpretare corectă a punctului de vedere al reclamanților, ca un element important pentru dezvoltarea și menținerea încrederii reciproce și a imaginii lor de participanți competenți și responsabili în viața publică. Instanțele naționale au stabilit că, contrar a ceea ce se susținuse, redactorul nu era autorul comentariilor amintite în cotidian. Verificarea acestui fapt înainte de publicare nu ar fi presupus un efort deosebit din partea reclamanților.

Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a se distanța de constatările instanțelor naționale potrivit cărora reclamanții nu au dovedit veridiciatea afirmațiilor lor despre care știau sau trebuiau să știe că sunt false și a conchis că reclamanții nu au avut o bază faptică suficientă pentru afirmațiile contestate referitoare la redactor în scrisoarea lor.

(d) Gravitatea sancțiunii –Autoritățile naționale au dispus ca reclamanții să informeze autoritățile că își retrag scrisoarea, în caz contrar trebuind să plătească 1,280 EUR în solidar pentru prejudiciul moral. Suma daunelor la plata cărora au fost obligați reclamanții nu a fost disroporționată în sine.

Curtea nu a remarcat motive puternice pentru care să fie necesară înlocuirea opiniei instanțelor naționale cu opinia ei și pentru care să înlăture constatările testului de punere în balanță efectuat de acestea. Ea a fost satisfăcută că ingerința contestată fusese sprijinită de motive relevante și suficiente și că autoritățile statului reclamat au asigurat un echilibru corect între interesul reclamanților la libera exprimare, pe de o parte, și interesul redactorului în protecția reputației sale, pe de altă parte, acționând astfel în interiorul marjei lor de apreciere.

Concluzie: nicio încălcare (unsprezece voturi la șase).

Zakharov v. Rusia, 14881/03, 5 octombrie 2006; Björk Eiðsdóttir v. Islanda, 46443/09, 10 iulie 2012, Nota informativă 154; Pedersen și Baadsgaard v. Danemarca [MC], 49017/99, 17 decembrie 2004)

© Prezenta traducere are la bază rezumatul acestei cauze publicat pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.