Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy v. Finlanda [MC] - 931/13

Hotărârea din 27.6.2017 [MC]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de a comunica informații

Ordin care limitează publicarea în masă a informațiilor privind plata impozitelor: nicio încălcare

În fapt – Prima companie reclamantă (Satakunnan Markkinapörssi Oy) publicase un ziar care prezenta informații privind venitul impozabil și activele plătitorilor de impozite finlandezi. Informațiile erau publice, potrivit legii*. Cea de-a doua companie reclamantă (Satamedia Oy) prestase un serviciu care oferea informații privind impozitele plătite, prin SMS.

În aprilie 2003, Ombudsmanul pentru protecția datelor cu caracter personal i-a cerut Comisiei pentru protecția datelor cu caracter personal să limiteze companiile reclamante în activitatea lor de procesare a informațiilor privind impozitele de maniera și în măsura existente în 2002 și în activitatea lor de transmitere a acestor informații prin SMS. Comisia pentru protecția datelor cu caracter personal a respins cererea Ombudsmanului, motivând că companiile reclamante erau angajate într-o activitate jurnalistică și erau îndreptățite la o derogare, în baza secțiunii 2(5) din Legea privind protecția datelor cu caracter personal. Cazul a ajuns ulterior în fața Curții Administrative Supreme, care a trimis, în februarie 2007, o întrebare preliminară către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) privind interpretarea Directivei UE pentru protecția datelor cu caracter personal.** În hotărârea sa din 16 decembrie 2008***, CJUE a reținut că activitățile referitoare la informații din documente care se aflau în domeniul public, în baza legislației naționale, puteau fi clasificate drept „activități jurnalistice”, dacă obiectivul lor era să aducă la cunoștința publicului informații, opinii sau idei, indiferent de modul transmiterii lor. În septembrie 2009, Curtea Administrativă Supremă a dispus limitarea de către Comisia pentru protecția datelor cu caracter personal a procesării informațiilor privind impozitele de maniera și în măsura în care o făceau companiile reclamante în 2002. Notând că CJUE a reținut că factorul decisiv fusese contribuția unei publicații la dezbaterea publică sau simpla satisfacere a curiozității cititorilor, Curtea Administrativă Supremă a conchis că publicarea întregii baze de date stocate în interes jurnalistic și transmiterea informațiilor prin SMS nu putea fi considerată o activitate jurnalistică.

În procedurile din fața Curții, companiile reclamante s-au plâns, între altele, de încălcarea articolului 10 din Convenție. Într-o hotărâre din 21 iulie 2015, o Cameră a Curții a reținut, cu șase voturi la unu, că nu a existat nicio încălcare a acestui articol. Pe 14 decembrie 2015, la cererea reclamanților, cazul a fost trimis în fața Marii Camere.

În drept – Articolul 10

(a) Chestiunea preliminară:  dacă plătitorii de taxe aveau un drept concurent la respectarea vieții private în baza articolului 8 – Faptul că informațiile se aflau deja în domeniul public nu înlătura, în mod necesar, protecția articolului 8. Acolo unde exista o compilație de informații despre o anumită persoană, procesarea sau utilizarea datelor cu caracter personal sau publicarea materialului vizat într-un mod sau într-o măsură care depășea previzibilul făceau incidente considerentele privind viața privată. În acest caz, informațiile colectate, procesate și publicate de către companiile reclamante în ziar ofereau detalii privind veniturile impozabile și veniturile derivate din investiții, vizând în mod clar viața privată a persoanelor în discuție, în ciuda faptului că, potrivit legii finlandeze, informațiile puteau fi accesate de către public.

(b) Ingerința, prevederea legală și scopul legitim – Decizia Comisiei pentru protecția datelor cu caracter personal de a interzice procesarea informațiilor privind impozitele de maniera invocată, așa cum a fost menținută aceasta de instanțele naționale, a presupus existența unei ingerințe în dreptul companiilor de a comunica informații, în baza articolului 10. Ingerința fusese prescrisă de lege – condițiile legislației relevante privind protecția datelor cu caracter personal, natura și scopul derogării jurnalistice pe care au încercat să se bazeze companiile reclamante au fost aplicate de o manieră suficient de previzibilă care a urmat indiciile interpretative oferite de către CJUE Curții Administrative Supreme și, ca profesioniști media, companiile reclamante trebuiau să fie conștiente că colectarea în masă a informațiilor și diseminarea totală a acestora puteau să nu fie considerate o procesare „doar” în scopuri jurnalistice – și că ingerința urmărise scopul legitim al protejării reputației sau a drepturilor altor persoane.

(c) Necesitatea într-o societate democratică – Curtea a examinat criteriile relevante pe care le-a identificat în jurisprudența anterioară atunci când a pus în balanță drepturile concurente la respectarea vieții private, în baza articolului 8 din Convenție, și la libertatea de exprimare, în baza articolului 10.

(i) Contribuția la o dezbatere de interes public: Baza politicii legislative finlandeze de transparentizare a informațiilor privind ipozitele plătite fusese motivată de nevoia de a-i permite publicului să monitorizeze activitățile autorităților guvernamenale. Totuși, accesul public la informațiile privind impozitele plătite, supus unor reguli și proceduri clare, și transparența generală a sistemului de impozitare finlandez nu presupuneau că publicarea în discuție contribuia, în sine, la o dezbatere de interes public. Având în vedere publicarea în general și în acest context, Curtea, ca și Curtea Administrativă Supremă, nu a fost convinsă că publicarea informațiilor privind impozitele plătite de maniera și în măsura în care o făceau companiile reclamante (informațiile brute erau publicate ca unen masse, aproape cuvânt cu cuvânt) a contribuit la o asemenea dezbatere sau că scopul ei principal era să contribuie în acest mod, cu adevărat.

(ii) Subiectele publicării – Aproximativ 1,200,000 de persoane fizice reprezentau subiectele publicării. Cu toate erau plătitoare de impozite, doar câteva aveau un salariu net ridicat, figuri publice sau personalități bine-cunoscute, în înțelesul jurisprudenței Curții. Majoritatea persoanelor ale căror informații erau trecute în ziar aparțineau grupurilor cu venituri reduse.

(iii) Modul de obținere a informațiilor și veridicitatea lor – Corectitudinea informațiilor publicate nu a fost pusă în discuție niciodată, iar informațiile nu au fost obținute prin mijloace ilicite. Totuși, era clar că companiile reclamante, care au anulat cererea lor de informații adresată Comisiei naționale fiscale și au angajat, în schimb, persoane care să colecteze informațiile fiscale de la oficiile fiscale locale, avuseseră o politică de eludare a canalelor obișnuite și, în consecință, a sistemului de limitări și contraponderi stabilit de autoritățile naționale prin reglementarea accesului și a diseminării.

(iv) Conținutul, forma și consecințele publicării – Deși jurnaliștii se bucură de libertatea de a alege subiectele de știri pe care le vor trata și modul în care vor să o facă, această libertate nu este lipsită de responsabilități. Chiar dacă informațiile de natură fiscală în discuție, în cazul companiilor reclamante, erau accesibile pentru publicul din Finlanda, ele puteau fi consultate doar la oficiile fiscale locale, iar consultarea era supusă unor condiții clare. Jurnaliștii puteau obține informațiile privind impozitele plătite în format digital, putând fi accesată o cantitate limitată de informații. Jurnaliștii trebuiau să specifice faptul că solicitau informațiile în scopuri jurnalistice și că nu acestea nu vor fi publicate sub forma unei liste. Prin urmare, de vreme ce informațiile privind persoanele erau accesibile pentru public, accesul era guvernat de reguli și de garanții speciale. Pentru Curte, faptul că informațiile în discuție erau accesibile pentru public în baza legii naționale nu a presupus, în mod necesar, că puteau fi publicate într-o măsură nelimitată. Publicarea informațiilor într-un ziar și diseminarea acestora via SMS le făceau accesibile de o manieră și într-o măsură care nu fuseseră urmărite de către legislator. Garanțiile dreptului național fuseseră concepute cu exactitate, în funcție de accesul publicului la informațiile fiscale personale, de natura și de scopul legislației privind protecția datelor cu caracter general și de derogarea în scopuri jurnalistice. Având în vedere aceste circumstanțe, autoritățile statului reclamat se bucurau de o marjă largă de apreciere în materie de asigurare a unui echilibru corect între drepturile garantate de articolele 8 și 10.

Când au cântărit aceste drepturi, instanțele naționale au căutat să asigure un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private cuprinse în legislația privind protecția datelor cu caracter personal. Aplicând derogarea din secțiunea 2(5) a Legii privind protecția datelor cu caracter personal și testul interesului public referitor la ingerința contestată, acestea, și în special Curtea Administrativă Supremă, au analizat jurisprudența relevantă a Curții și a CJUE și au implementat cu atenție standardele din jurisprudența Curții în situația de fapt a speței.

(v) Sancțiunea – Companiilor reclamante nu li s-a interzis să publice informațiile privind impozitele plătite sau să continue să publice ziarul, dacă o făceau de o manieră conformă cu regulile finlandeze și cele ale UE în materie de protecție a datelor cu caracter personal și de acces la informație. Faptul că, în practică, limitările impuse asupra cantității de informații ce trebuiau publicate ar fi avut consecințe pentru mărimea profitului activității lor nu au constituit o sancțiune, în înțelesul jurisprudenței Curții.

***

În concluzie, autoritățile naționale competente și, în special, Curtea Administrativă Supremă, au aplicat în mod corect principiile și criteriile stabilite în jurisprudența Curții atunci când au pus în balanță dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de exprimare. Curtea Administrativă Supremă a acordat o importanță deosebită constatării sale potrivit căreia publicarea informațiilor privind impozitele plătite de maniera și în măsura descrise nu a contribuit la o dezbatere de interes public, iar reclamanții nu au putut susține că au făcut-o doar în scopuri jurnalistice, în înțelesul dreptului național și al dreptului UE. Motivele pe care s-au bazat instanțele naționale au fost relevante și suficiente pentru a demonstra că ingerința contestată fusese „necesară într-o societate democratică” și că autoritățile statului reclamat au acționat în interiorul marjei lor de apreciere, atunci când au asigurat echilibrul corect între interesele concurente în discuție.

Concluzie: nicio încălcare (cincisprezece voturi la două).

Marea Cameră a mai reținut, cu cincisprezece voturi la două, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, în privința duratei procedurilor din fața instanțelor naționale.

* În baza secțiunii 5 din Legea privind accesul la și confidențialitatea informațiilor privind impozitele plătite.

** Directiva 95/46/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor referitoare la procesarea datelor cu caracter personal și la libera circulație a acestor informații.

*** Tietosuojavaltuutettu v. Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, C-73/07, hotărârea din 16 decembrie 2008.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul acestei cauze publicat pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.