Hotărârea din 26.4.2016 [MC]

Articolul 9

Articolul 9-1

Libertatea de religie

Manifestarea religiei sau a convingerilor

Articolul 14

Discriminare

În fapt – În iunie 2005, reclamanţii, adepţi ai confesiunii Alevi, înaintaseră o petiţie către Primul-ministru, prin care îi solicitaseră recunoaşterea caracterului de serviciu public pentru serviciile legate de practica confesiunii Alevi, acordarea statutului de locaşuri de cult locurilor de cult Alevi (cemevis), permisiunea angajării liderilor religioşi Alevi în calitate de funcţionari publici şi adoptarea unei secţiuni speciale în buget dedicate confesiunii Alevi. Departamentul de relaţii cu publicul al Primului-ministru le-a răspuns că este imposibil să se dea curs solicitării lor. Aproape 2,000 de persoane, inclusiv reclamanţii, au contestat apoi acest refuz în faţa Curţii Administrative. În iulie 2007, Curtea Administrativă a respins cererea, stabilind că refuzul autorităţilor publice fusese conform cu legislaţia în vigoare. Reclamanţii au introdus un recurs care a fost respins de către Curtea Administrativă Supremă.

În cererea lor din faţa Curţii Europene, reclamanţii s-au plâns de existenţa unei încălcări a articolului 9 din Convenţie, dat fiind refuzul îndeplinirii solicitărilor lor pentru exercitarea serviciilor publice de căte adepţii confesiunii Alevi. Aceştia s-au mai plâns de existenţa unei încălcări a articolului 14 din Convenţie coroborat cu articolul 9, susţinând faptul că membrii comunităţii Alevi au avut parte de un tratament mai puţin favorabil decât cetăţenii care au aderat la ramura Sunni a Islamului.

Pe 25 noiembrie 2014, o Cameră a Curţii s-a desesizat în favoarea Marii Camere.

În drept

Articolul 9: Refuzul contestat, care a echivalat cu interzicerea caracterului religios al confesiunii Alevi, a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de religie. Curtea a acceptat că ingerinţa în discuţie fusese “prevăzută de lege” şi urmărise un scop legitiv, şi anume protecţia ordinii publice.

Guvernul a prezentat mai multe argumente în justificarea acestor ingerinţe. Acesta a susţinut (a) că a respectat obligaţia de neutralitate în privinţa religiilor; (b) că, în ciuda restricţiilor impuse de lege, membrii confesiunii Alevi îşi puteau exercita libertatea de religie fără vreun impediment; (c) că autorităţile naţionale beneficiau de o discreţie considerabilă în această privinţă; şi (d) că existau numeroase diferenţe cu privire la definiţia, resursele, ritualurile, ceremoniile şi regulile Alevismului în Turcia.

Curtea a examinat fiecare din aceste motive pentru a verifica dacă fuseseră “relevante şi suficiente” şi dacă refuzul în discuţie fusese “proporţional cu scopurile legitime urmărite”.

 (a) Obligaţia statului la neutralitate şi imparţialitate cu privire la confesiunea Alevi – Deşi Constituţia turcă garantează principiul laicităţii, care îi interzice statului să-şi manifeste preferinţa pentru o religie sau o confesiune anume, atitudinea statului turc cu privire la confesiunea Alevi a încălcat dreptul comunităţii Alevi la existenţă autonomă, drept care constituia nucleul garanţiilor articolului 9 din Convenţie. Această atitudine a autorităţilor statale nu a făcut nicio concesiune în privinţa specificităţilor comunităţii Alevi şi a condus la încadrarea ultimei în categoria grupurilor religioase prevăzute de Legea nr. 677*, care instituia interdicţii semnificative. Acest fapt fusese incompatibil cu obligaţia statului de neutralitate şi imparţialitate şi cu dreptul comunităţilor religioase la o existenţă autonomă.

 (b) Practicarea liberă a confesiunii lor de către membrii Alevi: Legea nr. 677 stabilea o serie de interdicţii semnificative cu privire la aceste grupuri religioase, legate, de exemplu, de utilizarea titlului “dede” (care indica liderul spiritual Alevi) şi de stabilirea premiselor practicilor Sufi. Aceste practici fuseseră interzise şi erau pedepsite cu pedeapsa închisorii şi a amenzii. Curtea a exprimat îndoieli serioase cu privire la capacitatea unui grup religios caracterizat astfel de a-şi practica liber credinţa şi de a oferi învăţături adepţilor săi fără încălcarea legislaţiei menţionate.

Mai mult, în afară de refuzul de a recunoaşte cemevis ca locaşuri de cult, Alevi a întâmpinat numeroase alte probleme care au afectat nu doar organizarea vieţii religioase a comunităţii, ci şi drepturile părinţilor Alevi, ai căror copii mergeau la şcolile primare şi secundare. Curtea a reţinut anterior că sistemul educaţional din Turcia nu fusese dotat în mod adecvat ca să asigure respectarea convingerilor părinţilor de confesiune Alevi **.

Mai mult, lipsa unui cadru juridic clar care să guverneze minorităţile religioase nerecunoscute, precum cea de confesiune Alevi, a provocat numeroase alte probleme de ordin juridic, organizaţional şi financiar cu privire la capacitatea de a construi locaşuri de cult, de a primi donaţii sau subvenţii şi de a avea acces în justiţie. Comunităţile religioase care funcţionau ca fundaţii sau ca asociaţii întâmpinau numeroase obstacole juridice.

Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că libertatea comunităţii Alevi de a-şi practica credinţa, libertate acordată de autorităţi, i-a permis acestei comunităţi să-şi exercite pe deplin drepturile în baza articolului 9.

 (c) Marja de apreciere – Obligaţia statului de neutralitate şi imparţialitate excludea orice putere a sa de a stabili legitimitatea credinţelor religioase şi a mijloacelor de exprimare a unor asemenea credinţe. Dreptul garantat de articolul 9 ar fi unul teoretic şi iluzoriu dacă gradul discreţiei acordate statelor le-ar permite acestora să interpreeze noţiunea de confesiune religioasă atât de restrictiv, încât să priveze o formă de religie non-tradiţională şi minoritară, precum credinţa Alevi, de protecţie juridică.

 (d) Lipsa consensului în cadrul comunităţii Alevi – Faptul că exista o dezbatere în rândurile comunităţii Alevi cu privire la preceptele fundamentale ale confesiunii Alevi şi cerinţele comunităţii Alevi în Turcia nu afecta cu nimic caracterul ei de comunitate religioasă care beneficiază de drepturi în baza articolului 9 din Convenţie. Existenţa unei asemenea dezbateri interne nu constituia un motiv pentru refuzul contestat, în special din momentul în care statul reclamat avusese posibilitatea să identifice şi să adune toate cerinţele comune cetăţenilor Alevi, şi din momentul în care s-a conturat un consens clar cu privire la chestiunile caracteristice autonomiei comunităţii Alevi şi elementele fundamentale ale credinţei.

În concluzie, în lipsa motivelor relevante şi suficiente care să justifice refuzul recunoaşterii, fapt care le-ar fi permis membrilor comunităţii Alevi să beneficieze efectiv de dreptul lor la libertatea de religie, statul reclamat şi-a depăşit marja de apreciere. Ingerinţa contestată nu a putut fi considerată necesară într-o societate democratică.

Concluzie: încălcare (douăsprezece voturi la cinci).

Articolul 14 coroborat cu articolul 9: Faptele contestate se încadrau în câmpul de aplicare al articolului 9 din Convenţie, iar “religia” era menţionată expres în articolul 14 ca motiv interzis de discriminare. Articolul 14 fusese, aşadar, aplicabil, date fiind circumstanţele de fapt ale cazului.

În dreptul turc, doar adepţii majorităţii (Sunni) care înţelegea învăţăturile Islamului beneficiau de serviciul religios public, pe când cetăţenii Alevi erau privaţi de acest serviciu şi de statutul corespunzător. În ciuda locului ocupat de confesiunea Alevi în teologia musulmană, nu exista niciun dubiu că aceasta era o convingere religioasă cu rădăcini adânci în societatea şi istoria turce. Alevi alcătuiau o comunitate religioasă cu caracteristici deosebite în numeroase sfere, inclusiv în doctrina teologică, practicile religioase principale, locurile de cult şi educaţie. Nevoile adepţilor ei de a fi recunoscuţi şi de a li se oferi servicii religioase publice erau comparabile cu nevoile celor pentru care serviciile religioase erau considerate un serviciu public. Reclamanţii, în calitate de adepţi Alevi, se aflaseră într-o situaţie comparabilă cu beneficiarii serviciului religios public oferit de către Ministerul Afacerilor Religioase (RAD).

Dreptul la libertatea religiei, protejat de articolul 9, includea libertatea de a-ţimanifesta religia, împreună cu alţii şi în public sau în privat, prin cult, învăţătură, practică şi obiceiuri. Prin urmare, reclamanţii au avut parte de un tratament mai puţin favorabil decât beneficiarii serviciului religios public, în ciuda faptului că se aflau într-o situaţie comparabilă.

Principalul argument invocat de către Guvern ca justificare pentru acest tratament diferenţiat fusese bazat pe existeţa unei dezbateri teologice referitoare la locul ocupat de confesiunea Alevi în religia musulmană. O asemenea abordare nu era conformă cu obligaţia statului de neutralitate şi imparţialitate în privinţa religiilor şi depăşise, cu certitudine, marja de apreciere a statului în alegerea formei de cooperare cu diferitele confesiuni. În particular, existase un dezechilibru evident între situaţia reclamanţilor şi cea a persoanelor care beneficiau de serviciul public religios, în special cu privire la regimurile juridice aplicabile şi dreptul la subvenţii de stat. Curtea nu a putut vedea de ce prezervarea caracterului secular al statului ar fi făcut necesară interzicerea caracterului religios al confesiunii Alevi şi privarea acesteia aproape în întregime de beneficiile serviciului religios public.

În lumina considerentelor evidenţiate în legătură cu articolul 9, Curtea şi-a manifestat, de asemenea, dubiile cu privire la definirea clară de către sistemul turc a statutului juridic al cultelor religioase, în special a confesiunii Alevi. Comunitatea Alevi fusese privată de o protecţie juridică ce i-ar fi permis să beneficieze efectiv de dreptul ei la libertatea de religie. Mai mult, regimului juridic care guvernează cultele religioase pare să-i fi lipsit criterii neutre şi pare să fi fost inaccesibil, ipotetic vorbind, pentru confesiunea Alevi, de vreme ce nu oferea vreo garanţie care să asigure că nu avea să devină o sursă de discriminare de jure şi de facto împotriva adepţilor altor religii şi convingeri. Într-o societate democratică bazată pe principiile pluralismului şi respectului pentru diversitatea culturală, orice diferenţiere pe criterii de religie sau convingeri presupunea motive convingătoare justificate.

Indiferent de forma de cooperare cu diferitele comunităţi religioase, statul avea sarcina să fixeze criterii obiective şi nediscriminatorii, astfel încât comunităţilor religioase care o doreau, să li se acorde oportunitatea corectă de a solicita statutul care le conferea avantajele speciale destinate cultelor religioase.

În concluzie, date fiind existenţa comunităţii Alevi şi rădăcinile ei adânci în societatea şi istoria turce, importanţa ca această comunitate să fie recunoscută din punct de vedere juridic, incapacitatea Guvernului de a justifica dezechilibrul evident dintre statutul conferit majorităţii adepţilor Islamului sub forma seviciului religios public şi excluderea aproape totală a comunităţii Alevi de la acest serviciu, precum şi lipsa măsurilor compensatorii, alegerea făcută de către statul reclamat i-a părut Curţii manifest disproporţionată cu scopul urmărit. Tratamentul diferenţiat la care au fost supuşi reclamanţii, ca adepţi Alevi, nu avusese o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Concluzie: încălcare (şaisprezece voturi la unu).

Articolul 41: Constatările unei încălcări au constituit o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat de către reclamanţi.

* Legea nr. 677 din 30 noiembrie 1925 privind închiderea mănăstirilor dervişilor şi a mormintelor, abolirea funcţiei de îngrijitor de morminte şi abolirea şi interzicerea anumitor titluri.

** Vezi Mansur Yalçın şi alţii v. Turcia, 21163/11, 16 septembrie 2014.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei İzzettin Doğan şi alţii v. Turcia [MC] de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.