Hotărârea din 5.7.2016 [MC]

Articolul 5

Articolul 5-3

Caracterul rezonabil al detenţiei prevenive

În fapt – Reclamantul, un om de afaceri, fusese arestat în mai 2007 şi acuzat oficial de comiterea unor fraude în cadrul unei companii de stat, al cărei director era. Acesta a fost plasat în detenţie pe durata pocesului, dată fiind gravitatea acuzelor existente la adresa sa, complexitatea cazului şi riscul înţelegerilor secrete. Detenţia îi fusese prelungită apoi de mai multe ori până în iulie 2007, când instanţele naţionale au acceptat cererea sa de a fi plasat în arest la domiciliu. El a rămas sub arest la domiciliu până în martie 2008, când a fost eliberat pe cauţiune.

Într-o hotărâre a Camerei din 16 decembie 2014, Curtea a reţinut, cu patru voturi la trei, că existase o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie, pentru că instanţele naţionale nu oferiseră motive suficiente pentru prelungirea detenţiei reclamantului din timpul procesului şi dispunerea ulterioară a arestului la domiciliu.

Pe 20 aprilie 2015, cazul a fost trimis la Marea Cameră, la cererea Guvernului Moldovei.

În drept – Articolul 5 § 3: În baza tezei întâi a articolului 5 § 3, persoanele arestate sau deţinute în temeiul articolului 5 § 1 (c), suspectate fiind de comiterea unei infracţiuni, au dreptul de a fi aduse “de îndată” în faţa unei autorităţi judiciare, care va examina legalitatea detenţiei sau caracterul rezonabil al suspiciunii.

În baza celei de-a doua teze a articolului 5 § 3 – dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat în cursul procedurii – jurisprudenţa Curţii prevedea că persistenţa unei suspiciuni rezonabile este o condiţie sine qua non pentru validitatea detenţiei continuate, însă, după o “anumită perioadă de timp”, aceasta nu mai este suficientă, astfel încât sunt necesare alte motive “relevante şi suficiente” pentru justificarea măsurii arestului. Totuşi, Curtea nu a definit niciodată întinderea unei “anumite perioade de timp”, deşi a recunoscut că aceasta ar putea echivala cu câteva zile.

Aşadar, Curtea a considerat util să-şi dezvolte jurisprudenţa privind condiţia justificării detenţiei continue de către autorităţile judiciare naţionale, în scopurile celei de-a doua teze a articolului 5 § 3. Ca punct de pornire, aceasta a reiterat că perioada care trebuie avută în vedere în evaluarea rezonabilităţii detenţiei în baza celei de-a doua teze începe atunci când persoana este privată de libertatea sa.

Curtea a notat că, de vreme ce tezele articolului garantau drepturi distincte, existau, cu siguranţă, şi situaţii în care acestea se intersectau: perioada începea, pentru amândouă, de la momentul arestării; ambele necesitau controlul unei autorităţi judiciare care să determine existenţa unor motive ce justifică detenţia, iar dacă nu, să dispună eliberarea; şi, în practică, aplicarea garanţiilor în baza celei de-a doua teze s-ar intersecta într-o oarecare măsură cu cea în baza garanţiilor tezei întâi, în special în situaţiile în care autoritatea judiciară care autorizează detenţia în baza tezei întâi dispune, în acelaşi timp, plasarea în detenţie din nou a subiectului garanţiilor celei de-a doua teze. Astfel, avusese loc o “intersectare” a celor două grupuri de garanţii la prima înfăţişare a suspectului în faţa judecătorului, unde grupul al doilea l-a succedat pe cel dintâi. Totuşi, problema aplicabilităţii depline a celui de-al doilea grup de garanţii a fost conexată de noţiunea mai degrabă vagă a “unei anumite perioade de timp”.

În această privinţă, Curtea a notat că legislaţia internă a marii majorităţi de treizeci şi unu de state membre ale Consiliului Europei, cercetate în analiza ei de drept comparat, cerea ca autorităţile judiciare competente să ofere motive “relevante şi suficiente” pentru detenţia continuă, iar dacă nu imediat, atunci cel mult la câteva zile după arestare, în special atunci când judecătorul examinează pentru prima dată necesitatea plasării suspectului sub detenţie preventivă. Aplicată în cazul articolului 5 § 3 din Convenţie, o asemenea abordare nu ar simplifica doar şi ar aduce mai multă claritate şi certitudine în jurisprudenţa Convenţiei, ci ar consolida, de asemenea, protecţia împotriva plasării în detenţie, dincolo de termenul rezonabil.

Au existat, aşadar, argumente convingătoare pentru sincronizarea garanţiilor celei de-a doua teze cu cele ale tezei întâi. În consecinţă, condiţia oferirii de motive suficiente şi relevante de către judecător pentru justificarea detenţiei, în afară de motivul persistenţei unei suspiciuni rezonabile, era deja aplicabilă la momentul luării primei decizii, prin care s-a dispus plasarea în detenţie din nou, adică “de îndată” după arestare.

Marea Cameră a constatat că arestul la domiciliu al reclamantului constituise, de asemenea, o privare de libertate, şi a procedat la aplicarea aceloraşi criterii pentru întreaga perioadă în care libertatea a fost îngrădită, indiferent de locul în care a fost deţinut sau obligat să rămână reclamantul.

Aceasta a considerat că motivele invocate de către instanţele naţionale la dispunerea şi prelungirea detenţiei reclamanţilor erau unele stereotipe şi abstracte. Deciziile menţionaseră motivele detenţiei fără nicio încercare de a arăta cum se aplicau acestea în mod concret la circumstanţele speciale ale cazului reclamantului. Mai mult, nu se poate susţine că instanţele naţionale au acţionat cu consecvenţă. În particular, cu anumite ocazii, acestea respinseseră ca nefondate şi neplauzibile alegaţiile procurorului cu privire la pericolul sustragerii reclamantului, contactării martorilor şi distrugerii probelor. Cu alte ocazii, acestea acceptaseră aceleaşi motive, fără să existe o modificare aparentă a circumstanţelor şi fără să ofere vreo explicaţie. Atunci când era în joc dreptul la libertate, autorităţilor naţionale le revenea sarcina de a demonstra în mod convingător că detenţia era una necesară. Cu siguranţă că nu fusese cazul aici.

Aşadar, nu fuseseră oferite motive relevante şi suficiente atunci când a fost dispusă şi prelungită detenţia reclamantului din timpul procesului.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 3,000 EUR cu privire la prejudiciul material.

 (Vezi Letellier v. Franţa, 12369/86, 26 iunie 1991; Labita v. Italia [MC], 26772/95, 6 aprilie 2000; şi Idalov v. Rusia [MC], 5826/03, 22 mai 2012)

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Buzadji  v. Moldova de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.