Hotărârea din 26.4.2016 [Secţia a II-a]

Articolul 11

Articolul 11-1

Libertatea de asociere

În fapt – Reclamantul era cel mai important partid de opoziţie din Turcia – Cumhuriyet Halk Partisi („Partidul Popular Republican”). În urma unui control al rapoartelor financiare ale partidului pentru anii 2007, 2008 şi 2009, Curtea Constituţională declarase ilegale o parte a cheltuielilor acestuia, în baza Legii partidelor politice, şi dispusese confiscarea bunurilor partidului reclamant într-un cuantum egal cu cheltuielile considerate ilegale (peste 1,000,000 EUR).

În cererea sa din faţa Curţii europene, partidul reclamant s-a plâns, inter alia, de faptul că deciziile Curţii Constituţionale i-au încălcat dreptul la asociere, garantat de articolul 11 din Convenţie.

În drept – Articolul 11: Curtea a recunoscut necesitatea supravegherii activităţilor financiare ale partidelor politice în scopurile responsabilizării şi transparenţei, care serveau la asigurarea încrederii publice în procesul politic. Prin urmare, controlul financiar al partidelor politice nu ridica, în sine, vreo problemă în baza articolului 11. Mai mult, nu existase o practică uniformă în rândul statelor membre ale Consiliului Europei cu privire la controlul rapoartelor financiare ale partidelor politice. Totuşi, deşi una vastă, marja de apreciere de care se bucurau statele nu era nelimitată. Acolo unde controlul financiar al unui partid politic avea un efect inhibitoriu asupra activităţilor partidului, el putea echivala cu o ingerinţă în dreptul la libertatea de asociere. În cazul partidului reclamant, sancţiunile în discuţie avuseseră un impact considerabil asupra activităţilor sale, deşi nu a putut fi avut în vedere impactul lor deplin, dată fiind constatarea Curţii privind inadmisibilitatea cu referire la sancţiunile ce vizau rapoartele din 2007. Totuşi, numai sancţiunile referitoare la rapoartele din 2008 şi 2009 echivalau cu o sumă care nu putea fi considerată neglijabilă, de vreme ce obligau partidul reclamant să-şi reducă numărul activităţilor sale politice, inclusiv al celor de la nivel local. Prin urmare, sancţiunile în cauză au constituit o ingerinţă în activităţile politice ale partidului reclamant şi, deci, în libertatea sa de asociere garantată de articolul 11 din Convenţie.

Pentru a preveni abuzurile mecanismului de control financiar în scopuri politice, trebuie aplicat un standard înalt de „previzibilitate” cu privire la legile care guvernează controlul financiar al partidelor politice.

 (a) Imprevizibilitatea „cheltuielilor ilegale” – Ilegalitatea cheltuielilor patidului reclamant ar fi vizat faptul că acestea nu au fost făcute în conformitate cu „obiectivele unui partid politic” şi „în numele partidului ca persoană juridică”, aşa cum se prevedea în dreptul naţional. Înainte de modificările operate în 2011, dreptul naţional relevant nu oferea niciun indiciu cu privire la modul de interpretare a expresiei „obiective ale unui partid politic”, în sensul controlului care urmează a fi efectuat de Curtea Constituţională, şi cu privire la ce activităţi s-ar încadra în câmpul de aplicare al acestor obiective. Mai mult, anterior modificărilor, nu existase nicio prevedere care să specifice natura şi scopul controlului. Prin urmare, dreptul naţional relevant suferea, prima facie, de o lipsă de precizie în acest sens.

Cu privire la deciziile Curţii Constituţionale care asigură, în opinia Guvernului, indiciile-lipsă din legea scrisă, acestea fuseseră adoptate după ce rapoartele financiare relevante fuseseră supuse controlului Curţii Constituţionale, astfel că nu aveau valoare de precedent pentru scopurile prezentului caz. Deciziile mai conţineau neconcordanţe cu privire la criteriile ce trebuie aplicate în analiza condiţiilor de legalitate, contribuind aşadar la lipsa de predictibilitate a acestora. Incertitudinea juridică fusese agravată şi de tergiversările din cadrul procedurii de control, dată fiind lipsa unor limite de timp în lege. Având în vedere interesele financiare în discuţie semnificative pentru partidul reclamant, Curtea Constituţională ar fi trebuit să acţioneze cu o diligenţă specială pentru a încheia controalele în timp util, fapt care i-ar fi permis partidului reclamant să-şi ajusteze acţiunile astfel încât să evite aplicarea sancţiunilor pentru efectuarea unor cheltuieli similare în anii următori.

 (b) Imprevizibilitatea sancţiunilor aplicabile – Dreptul naţional prevedea un mecanism de atenţionare pentru orice încălcare care reglementa activităţile partidelor politice. Totuşi, avertismentele făcute în prezenta cauză nu au fost declanşate printr-o solicitare a procurorului general, aşa cum o cereau dispoziţiile legale relevante. Acest fapt, împreună cu lipsa, în deciziile Curţii Constituţionale, a unei trimiteri speciale la prevederile legale care stabileau mecanismul de atenţionare, au creat o situaţie ambiguă în privinţa bazei legale actuale a acelor avertismente. Mai mult, nu fusese clar din legislaţia relevantă, din susţinerile Guvernului sau din deciziile Curţii Constituţionale când puteau fi emise avertismentele – spre deosebire de ordinele de confiscare – în privinţa cheltuielilor care contraveneau condiţiilor legale. De asemenea, nu fusese posibil să se clarifice din natura cheltuielilor ce făceau obiectul avertismentelor, cum diferă acestea de cheltuielile ilegale care atrăgeau dispunerea ordinelor de confiscare. Aşadar, partidul reclamant nu a putut prevedea dacă şi când vor fi sancţionate cheltuielile ilegale cu emiterea unui avertisment sau cu dispunerea unui ordin de confiscare.

În concluzie, Curtea a acceptat că spectrul larg de activităţi efectuate de către partidele politice în societăţile moderne pot face dificilă prevederea unor criterii comprehensive care să determine activităţile care ar putea fi considerate conforme cu obiectivele unui partid politic şi care se referă, într-adevăr, la activitatea partidelor. Totuşi, ea a subliniat că, având în vedere rolul important jucat de partidele politice în societăţile democratice, orice reglementare juridică ce ar putea interfera în libertatea lor de asociere, aşa cum este controlul cheltuielilor lor, trebuie stabilită în termeni ce oferă indicii rezonabile cu privire la modul de interpretare şi de aplicare al acestor prevederi.

Din aceste considerente, condiţia previzibilităţii nu fusese respectată, iar ingerinţa în discuţie nu fusese prescrisă de lege.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 1,085,800 EUR pentru acoperirea prejudiciului material.

 (Vezi Refah Partisi (Partidul Bunăstării) şi alţii v. Turcia [MC], şi Partidul Republican din Rusia v. Rusia, 12 aprilie 2011)

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Cumhuriyet Halk Partisi v. Turcia de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.