Hotărâre 31.5.2016 [Secţia a IV-a]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Acces la un tribunal

Proces echitabil

Articolul 8

Articolul 8-1

Repectarea vieţii private

În fapt – Reclamantul suferea de boli mintale de mai mult timp. În 2006, mama sa i-a solicitat procurorului să iniţieze procedurile de rigoare în faţa curţii districtuale, în vederea declarării incapacităţii lui juridice. După ce l-a vizitat pe reclamant şi i-a consultat datele medicale, un medic expert desemnat de către curte a conchis că acesta suferea de schizofrenie. Curtea districtuală a încercat de mai multe ori, dar fără succes, să-l convoace pe reclamant la audierea cererii pentru declararea incapacităţii sale. La audiere, unde reclamantul nu a participat, curtea l-a declarat incapabil, pe motiv că nu era apt să înţeleagă şi să-şi controleze acţiunile. Mama sa a dobândit apoi calitatea de tutore şi administrator al bunurilor sale. Având în vedere starea sa, reclamantul a fost internat obligatoriu într-un spital psihiatric pentru o perioadă mai mare de patru luni. În vederea contestării deciziilor curţii districtuale, acesta a apelat la Serviciul de Asistenţă Judiciară, însă acest serviciu i-a refuzat cererea de acordare a asistenţei judiciare, întrucât fusese depăşit termenul de atac. Plângerea reclamantului în faţa procurorului s-a soldat cu un eşec.

În drept – articolul 6 § 1: Reclamantul nu a participat deloc la audierea procesului din faţa curţii districtuale. Într-o serie de cazuri anterioare care vizau internarea obligatorie într-un spital psihiatric, Curtea a confirmat că persoanele cu deficienţe mintale trebuie audiate fie în persoană, fie prin intermediul reprezentanţilor, acolo unde este necesar. Rezultatul procedurilor din prezenta cauză a fost cel puţin la fel de important pentru reclamant, de vreme ce era în discuţie autonomia personală din aproape toate aspectele vieţii sale.

Deşi reclamantul avea probleme de ordin psihic de mai mult timp, acesta părea să fie relativ independent. Prezenţa sa la audiere era necesară nu doar pentru a-i permite să-şi susţină cauza, ci ca să-l ajute şi pe judecător să-şi formeze o opinie personală cu privire la capacitatea sa mintală. Deşi au participat atât mama reclamantului, cât şi procurorul, prezenţa acestora nu le conferea procedurilor un caracter cu adevărat contradictoriu, neparticipând la acest proces nicio persoană care să combată, din partea reclamantului, argumentele sau concluziile lor. Acest rol reprezentativ trebuia jucat de către serviciile sociale, însă ele nu s-au implicat în mod semnificativ în prezentul caz. Interesele reclamantului nu au fost, aşadar, reprezentate.* Curtea a notat apoi că instanţa districtuală a hotărât exclusiv în baza unui raport psihiatric (care s-a bazat pe o descriere a mamei reclamantului), fără a-l interpela pe autorul său, şi că la şedinţa de judecată nu a fost citat niciun martor.  În fine, decizia Serviciului de Asistenţă Judiciară  de a nu-i acorda reclamantului asistenţă judiciară pentru a ataca hotărârea care îl declara incapabil din punct de vedere juridic fusese una pur formalistă şi limitată la problema limitelor de timp pe care reclamantul nu le respectase, deşi nu fusese vina lui.

În concluzie, cadrul de reglementare pentru privarea persoanelor de capacitatea lor juridică nu prevedea garanţiile necesare. Reclamantul a fost privat de oportunitatea clară, practică şi efectivă de acces la un tribunal în legătură cu procedurile de declarare a incapacităţii, în special în legătură cu restabilirea capacităţii sale juridice.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 8: Ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private a fost una foarte gravă, de vreme ce îl făcea pe reclamant deplin dependent de mama sa, care îi devenise tutore în aproape toate aspectele vieţii sale.

În ciuda acestui fapt, curtea districtuală nu a avut posibilitatea să-l examineze pe reclamant în persoană şi s-a bazat în mod esenţial, în decizia sa, pe mărturia mamei şi pe concluziile raportului psihiatric. Deşi Curtea nu a contestat competenţa expertului medical sau gravitatea bolii reclamantului, ea a notat că existenţa unei deficienţe mintale, chiar şi a uneia grave, nu putea constitui singurul motiv al justificării declarării incapacităţii depline. Prin analogie cu cazurile referitoare la privarea de libertate, pentru a justifica deplina incapacitate, deficienţa mintală trebuia să fie una “de tipul sau de gradul” care ar fi justificat o asemenea măsură. Totuşi, întrebările adresate de către judecător expertului medical nu au vizat “tipul şi gradul” bolii mintale a reclamantului. În rezultat, raportul nu a analizat nivelul incapacităţii sale suficient de detaliat.

Într-adevăr, cadrul legislativ de la acea vreme nu-i acorda judecătorului posibilitatea alegerii, de vreme ce distingea doar între capacitatea deplină şi incapacitatea deplină, fără să prevadă vreo situaţie “intermediară” (alta decât cea a dependenţilor de droguri sau de alcool).** Curtea a considerat că acolo unde este necesară aplicarea unei măsuri de protecţie, aceasta trebuie să fie proporţională cu nivelul capacităţii persoanei vizate şi adaptată la circumstanţele şi nevoile sale individuale.*** Totuşi, legislaţia lituaniană de la acea vreme nu prevedea posibilitatea furnizării unui răspuns adaptat. Curtea a constatat, aşadar, că regimul de tutelă nu fusese acomodat cu cazul particular al reclamantului, ci conţinea restricţii care erau aplicate imediat în cazul persoanelor declarate incapabile de către instanţele de judecată.

În cele din urmă, reclamantul nu a putut solicita în faţa instanţei ridicarea incapacităţii sale juridice (la acea vreme, incapacitatea sa putea fi contestată doar de către tutore, de o instituţie de îngrijire sau de procuror). Curtea a notat tendinţa existentă la nivel european de acordare a accesului direct la instanţe persoanelor incapabile din punct de vedere juridic, în vederea restabilirii capacităţii lor, şi a sugerat că ar fi potrivit ca în asemenea cazuri, autorităţile naţionale să verifice la o anumită perioadă de timp dacă măsura mai era justificată, în special atunci când persoana vizată o solicita.

În concluzie, după examinarea procesului de luare a deciziilor şi a motivării deciziilor luate la nivel naţional, Curtea a conchis că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private era disproporţionată raportat la scopul legitim urmărit.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: constatarea unei încălcări a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă cu referire la prejudiciul moral.

* O nouă legislaţie care a intrat în vigoare în 2016 le impune lucrătorilor sociali să emită o concluzie particulară cu privire la capacitatea sau incapacitatea persoanei de a acţiona în domenii specifice ale vieţii şi prevede înfiinţarea unei comisii speciale pentru monitorizarea persoanelor cu dezabilităţi, pentru a le proteja drepturile.

** Incapacitatea parţială a fost introdusă în legislaţia lituaniană abia în 2016.

*** Principiul 6 al Recomandării nr. R(99)4 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei privind protecţia juridică a  adulţilor incapabili.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei A.N. v. Lituania de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.