La data de 21 aprilie 2016  Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a pronunţat hotărîrea în cauza Ivanova si Cherkezova vs Bulgaria (nr. 46577/15). Cererea a fost depusă la Înalta Curte de către doi cetăţeni ai Bulgariei, dna Mavruda Ivanova şi dl Ivan Yankov Cherkezov, la data de 15 septembrie 2015.

Subiectul cererii

          În prezenta speţă, reclamanţii au pretins încălcarea dreptului la viaţă prevăzut de art. 8 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin eliberarea ordinului de demolare a casei de locuit în care ei domiciliau şi lipsa unei căi de atac în această privinţă. Mai mult ca atît primul reclamant a susţinut că acţiunea de demolare a locuinţei ar interveni în dreptul său la respectarea bunurilor sale.

Circumstanţele cauzei

       Reclamanţii s-au născut în anii 1947 respectiv 1959 şi locuiesc în satul Sinemorets, pe coasta de Sud a Mării Negre. Cei doi au locuit împreună din 1989. La acel moment, ei locuiau în oraşul Burgas, oraş în care primul reclamant era proprietar al unui apartament, care în 2013 l-a donat fiicei sale, în care aceasta a locuit cu familia sa pe o perioadă de cîţiva ani.

Mama şi tatăl primului reclamant au deţinut în proprietate un teren de 625 m2 în s. Sinemorets. După decesul tatălui primului reclamant în 1986 şi după procedura de separare a proprietăţii între soţie şi cei 7 copii, soţiei i-au fost alocate 250 m2 din cei 625 m2 de teren. În 1999 ea a transferat acţiunile pe imobil, în urma decesului soţului, primului reclamant. Astfel, primul reclamant a devenit propritarul a 484,43 acţiuni, sau 77,5% din teren. Pe acel teren se afla o construcţie.

În 2004 al doilea reclamant fiind angajat în calitate de conducător auto, a suferit infarct miocardic şi a pierdut capacitatea de muncă. În anul 2005 el a fost recunoscut persoană cu disabilităţi fiindu-i atribuită pensie de întreţinere. Între timp, ambii reclamanţi au decis să îşi schimbe locul de trai. Ei au pretins că banii pe care i-au adunat au fost folosiţi la construcţia casei de locuit. Ei nu au aplicat pentru o autorizaţie de construcţie.  În 2006 ceilalţi 2 co-proprietari ai terenului au notificat primul reclamant despre dezacordul lor referitor la construcţie.

În septembrie 2011, la solicitările din partea celorlalţi co-proprietari ai terenului, inspectorii municipali au inspectat cladirea şi au constatat ca fiind construită illegal, anunţînd decizia primului reclamant în octombrie 2011. În octombrie 2012 primul reclamant a fost informat despre deschiderea procedurilor de demolare a casei. În cazul refuzului primului reclamant de demolare a casei în termen rezonabil, autorităţile urmau să execute decizia acoperind cheltuielile din propriul buget. Primul reclamant a depus cerere de revizuire împotriva deciziei judecătoreşti. La data de 10 decembrie 2014 instanţa a respins recursul susţinînd decizia instanţei de apel, ca fiind una legală. Materialele din dosar clar evidenţiau ilegalitatea construcţiei în lipsa autorizaţiei de construcţie ceea ce a servit drept temei pentru demolare.

La o dată nespecificată din a doua jumătate a an. 2015 un asistent social a intervievat reclamantul, explicîndu-i posibilităţile de solicitare a ajutorului social însă, reclamantul nu era interesat deoarece prefera să rămînă în acea locuinţă. Conform Registrului valabil pe pagina oficială a autorităţii Direcţia Naţională de Supreveghere a Construcţiilor, la data de 10 martie 2016 nu existau motive precum că demolarea ar fi avut loc.

Conform secţiunii 148 (5)  şi 183 (1) din Legea privind organizarea teritorială din 2001, prevede că pentru ca un co-proprietar să obţină autorizaţia de construcţie în privinţa construcţiei din partea celorlalţi co-proprietari, co-proprietarul care intenţionează să construiască este obligat să primească acordul în scris a celorlalţi co-proprietari.

Pozitia Guvernului:

În această speţă, Guvernul susţine decizia de demolare a imobilului în care locuiau reclamanţii ca fiind una legală şi întemeiată. Decizia a fost pronunţată şi cu scopul protecţiei siguranţei publice. Autoritățile naționale au avut o largă marjă de apreciere a problemei construcțiilor ilegale. Imposibilitatea de a legaliza clădirile construite ilegal a fost examinată, având în vedere interesul publicului, asigurarea siguranței, igiena și estetica construcțiilor.

De asemenea Guvernul susţine că reclamanţii cu bună ştiinţă construiau imobilul cunoscînd faptul lipsei autorizaţiei de construcţie. Toate aceste construcţii fără autorizaţie sunt subiecte de demolare. Autorităţile au informat primul reclamant despre decizia lor solicitînd reclmantului să demoleze imobilul neautorizat, însă acesta din urmă susţinea că nu avea un loc de trai. Autorităţile au menţionat faptul că, primul reclamant nu făcea parte din grup vulnerabil de cetăţeni şi avea capacitatea de muncă, cît priveşte al doilea reclamant, acesta dispunea de o pensie destul de înaltă încît să se poată întreţină.

Raţionamentele CEDO

Conform constatărilor Înaltei Curţi, doar primul reclamant dispunea de dreptul de proprietate asupra imobilului, ambii reclamanţi locuiau déjà de cîţiva ani în acel imobil. Astfel, acest fapt atestă statutul de loc de trai pentru reclamanţi[1] şi decizia de demolare a casei încalcă dreptul la respectarea acelui imobil.[2] Ingerința a fost legală. Ordinul de demolare a avut o bază legală clară prevăzută în Secțiunea 225 (2) (2) din Legea privind organizarea teritorială 2001. Curtea a stabilit că procesul de demolare a urmărit un scop legitim, chiar dacă unicul scop a fost de a asigura implementarea efectivă a prevederii imposibilităţii construcirii altor clădiri fără autorizaţie, fapt, ce este considerat de Curte ca necesar de a revizui legislaţia naţională[3] care în urma examinării poate cădea sub incidenţa “prevenirii tulburării "și “promovării bunăstării economice a țării". Acest lucru este deosebit de relevant pentru Bulgaria, în cazul în care problema construcțiilor ilegale pare să fie destul de frecventă. Însă cel mai important aspect este, dacă demolarea a fost “necesară într-o societate democratică".

O analogie poate fi constatată în cazurile evacuării din locuinţe a proprietarilor care ulterior a pierdut acest drept de proprietate ca urmare a procedurilor civile iniţiate de o persoană privată, de către o autoritate sau de procedura de executare a achitării impozitelor (Zehentner v. Austria, no. 20082/02, 16 iulie 2009 – proceduri iniţiate de către creditor, Brežec v. Croaţia, no. 7177/10, 18 iulie 2013 – proceduri iniţiate de proprietarul premiselor, Gladysheva v. Rusia, no. 7097/10, 6 decembrie 2011 – proceduri iniţiate de către o instituţie a statului şi Rousk v. Suedia, no. 27183/04, 25 iulie 2013 – proceduriiniţiateînurmaneachităriitaxelor). Odată cu pierderea casei de locuit acest fapt este o formă directă de ingerinţă în dreptul la respectarea locului de trai, astfel încît orice persoană care este supusă acestui risc – aparţine persoana sau nu unui grup vulnerabil – ea poate în principiu dispune de proporţionalitatea măsurilor constatate de către un tribunal independent prin prisma articolului 8 din Convenţie.[4]

Prin urmare, în cazul în care persoana în cauză contestă proporționalitatea ingerinței pe baza unor argumente, instanțele trebuie să le examineze cu atenție și să ofere motivare de altfel, interferența nu poate fi în mod normal, considerată ca fiind justificată, pur și simplu pe motiv că cazul cade sub incidenţa unei prevederi formulată în termeni generali și absoluți. Prin urmare, persoana în cauză trebuie să fie în măsură să conteste această decizie pentru motivul că este disproporționată, având în vedere circumstanțele sale personale.

Curtea nu poate fi de acord cu poziția, exprimată de către unele instanțe administrative bulgare, referitor la echilibrul dintre drepturile celor care urmează să-şi piardă casele lor și interesul public,  cu scopul de a asigura punerea în aplicare eficientă a prevederilor din domeniul construcțiilor, poate ca regulă să fie lovită de o regulă generală care nu ar permite excepție. O astfel de abordare poate fi prevăzută de articolul 1 din Protocolul 1 care permite autorităţilor naţionale examinarea construcţiilor ilegale.

Dar, având în vedere faptul că dreptul la respectarea domiciliului în temeiul articolului 8 din Convenție abordează chestiuni de importanță majoră pentru integritatea fizică și morală a individului, întreținerea relațiilor cu societatea și un loc sigur în comunitate, echilibrul prevăzut de această prevedere poate duce la pierderea singurului loc de trai a persoanei. Deci urmează ca instanţele administrative şi autorităţile administrative, care examinează diferite dispute ce se referă la demolarea construcţiilor ilegale, să examineze litigiile prin prisma articolului 8 din Convenţie, astfel va putea face faţă riscurilor.

În concluzie, reclamanţii nu au avut la dispoziție o procedură de revizuire adecvată a proporționalității între demolarea intenționată a casei în care ei locuiesc şi circumstanțele lor personale.

Prin urmare, Curtea constată că ar exista o încălcare a articolului 8 din Convenție, dacă ordinul de demolare a casei în care reclamanții locuiau, urma să fie executată fără o astfel de revizuire.

Decizia CEDO:

Prin urmare, Înalta Curte a constatat, cu 6 voturi la 1, violarea art. 8 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Costuri şi Cheltuieli:

            Înalta Curte obligă statul să achite reclamanţilor suma de 2,013.73 EUR.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-161058

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă