La data de 16 februarie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărîrea în cauza Caracet vs Republica Moldova (cererea nr.16031/10). Cererea a fost depusă la Curte de către cetăţeanul dl Ion Caracet la data de 3 martie  2010.

Reclamantul a invocat încălcarea prevederilor articolului 3 şi 5 & 3 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fiind supus relelor tratamente din partea colaboratorilor poliției în timpul reţinerii şi detenţiei,  de asemenea a invocat durata excesivă a arestului preventiv.

Subiectul cererii:

Reclamantul , Ion Caracet, este cetățean al Republicii Moldova, care s-a născut în 1988  și locuiește în Cahul.

Circumstanţele cauzei:

La data de 13 martie 2009 reclamantul a fost arestat într-un apartament împreună cu alte 5 persoane, fiind suspectat de jaf armat cu aplicarea violenţei. În timpul arestării reclamantul a fost imobilizat şi supus maltratărilor în scopul obţinerii marturiilor. Ulterior a fost deţinut provizoriu pentru o perioadă de 10 zile. În această perioadă reclamantul a fost asistat de un avocat care a observat leziuni  pe corpul reclamantului şi a solicitat să fie efectuată expertiza medico-legală. În această perioadă reclamantul a fost menținut în arest preventiv pînă la finalizarea procedurii de urmărire penală și a procesului judiciar. Inițial, arestul a fost prelungit lunar, iar mai apoi la fiecare trei luni, fiind invocate aceleași motive și anume: săvîrșirea unei infracțiuni grave care se pedepseşte cu închisoare de pînă la 15 ani, complexitatea cauzei și riscul eschivării sau a unei recidive în cazul eliberării acestuia. Ultimile două aresturi au fost aplicate la 30 noiembrie 2009 şi 26 februarie 2010. Reclamantul  a susținut că detenția sa a fost excesiv de lungă și că nu a fost bazată pe motive relevante și suficiente. Reclamantul la fel a mai susţinut că a fost maltratat de către poliție în timpul reținerii și detenţiei sale , și că nu a beneficiat de o investigație efectivă în acest sens. Reclamantul a susținut că leziunile constatate în timpul examinării medicale din 18 martie 2009 sunt imputabile ofițerilor de poliție care au folosit forța împotriva sa, fără nici o justificare. De asemenea, reclamantul a pretins că ancheta efectuată de către autoritățile competente în ceea ce privește afirmațiile sale nu a fost eficientă și obiectivă, examinările medico-legale au fost incomplete și întârziate, iar deciziile pronunţate au avut drept  temei  declarațiile polițiștilor.

Judecătoria Comrat a emis o hotărîre prin care a decis condamnarea reclamantului la opt ani de închisoare. Prin hotărârea din 19 martie 2013, Curtea de Apel Cahul a examinat apelul reclamantului și a dispus  condamnarea la detenţie pentru o perioadă de zece ani.

Poziţia Guvernului:

În comentariile sale, Guvernul consideră că arestarea şi detenţia reclamantului era justificată de complexitatea cauzei penale și gravitatea presupusei infracțiuni.

Guvernul a susținut că leziunile reclamantului au fost cauzate în timpul imobilizării şi arestării, precum şi a presupuşilor săi complici. De asemenea, Guvernul susține că arestarea era necesară, deoarece suspecţii au opus rezistenţă şi potrivit informațiilor deținute de către poliție ei erau înarmați și au prezentat pericol pentru celelalte persoane care se aflau la acel moment în clădire. Acesta afirmă că leziunile reclamantului de pe partea din față a corpului confirmă ipoteza că acestea au fost cauzate în timpul imobilizării persoanei pe teren considerînd că acțiunile întreprinse de către poliție au fost în conformitate cu legea. La fel, se precizează că rezultatul expertizelor medico-legale nu au stabilit  careva leziuni pe corpul reclamantului pe durata detenţiei sale. Guvernul astfel, susţine poziţia că nu a existat nici o încălcare a articolului 3 al Convenției.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a reiterat că articolul 3 din Convenție, consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care nu prevede excepții [1].

Curtea precizează că prevederile Convenţiei, interzic în termeni absoluți tortura și tratamentele inumane sau degradante, indiferent de acțiunile victimei, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate.[2]

Curtea susţine că termenul rezonabil al duratei de detenție nu se angajează la o evaluare abstractă,[3] iar prevederile articolului 5 § 3 din Convenție nu pot fi interpretate în sensul că autorizează detenția cu condiția că nu se v-a depăşi un anumit termen minim. Autoritățile trebuie să demonstreze în mod convingător că fiecare perioadă de detenție, chiar şi cea mai scurtă  este justificată.[4]

Curtea notează cu certitudine  faptul că poliția a folosit forța. În această privință, reamintește că articolul 3 din Convenție nu interzice utilizarea forței în anumite situații limitate, de tipul unui  astfel de arest. Cu toate acestea forța poate fi utilizată numai atunci când este necesar, în circumstanțele potrivite și nu trebuie să fie excesivă. [5]  

Curtea constată că Procuratura nu a întreprins măsuri decisive în procesul de investigaţie penală cu privire la împrejurările cauzei și a acceptat pe deplin versiunea furnizată de către poliție . Aceste circumstanţe sunt suficiente pentru ca Onorata Curte să decidă că investigația efectuată de către autoritățile de stat abilitate nu a fost completă și eficientă. În consecință, a existat, de asemenea încălcarea prevederilor articolului 3 al Convenției şi sub aspect procedural.

Prin urmare, Curtea  a ajuns la concluzia că arestarea preventivă de peste paisprezece luni și jumătate nu s-a bazat pe motive relevante și suficiente . Totodată Curtea a considerat  necesar stabilirea, dacă autoritățile competente au dat dovadă de o "diligență specială" în cadrul urmăririi penale. Prin urmare, a existat şi violarea dreptului prevăzut de articolul 5 § 3 din Convenție .

Decizia CEDO:

Astfel, Curtea Europeană a constatat că a existat încălcarea dreptului garantat de articolul 3 – interzicerea torturii sub aspectele sale de fond și de procedură şi, încălcarea dreptului prevăzut de articolul  5 § 3 din Convenție – dreptul la libertate şi siguranţă.

Costuri şi cheltuieli:

 Statul pârât este obligat să achite, 12 000 pentru prejudiciul moral şi 1160 EUR pentru costuri și cheltuieli.

Hotărîrea în original poate fi accestă la:

 http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-160624

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă