La 10 iunie 2014, CEDO a pronunţat hotărîrea în cauza P.K. vs Polonia(cererea nr. 43123/10).

Subiectul cererii:

Reclamantul P.K. este cetăţean al Poloniei, născut în 1978 şi trăieşte în Bychawa. Reclamantul s-a adresat la CEDO pe motiv că i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie stipulat în art. 8 al Convenţieipentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin faptul că autorităţile polone nu au întreprins acţiuni efective pentru a asigura dreptul său de a contacta cu fiul P.

Circumstanţele cauzei:

Reclamantul P.K. s-a căsătorit în 1999. În 2001, soția acestuia a dat naștere unui copil pe nume P.

În decembrie 2001, reclamantul a înaintat actele de divorţ la Curtea Regională din Lublin. În cererea sa, el a solicitat ca custodia copilului să fie acordată mamei şi copilul să locuiască împreună cu ea. Totodată el a susținut că nu este tatăl biologic al lui P. şi a inițiat un set separat de proceduri care contestau  paternitatea sa. Printr-o decizie ulterioară cererea sa a fost respinsă, deoarece s-a stabilit prin teste ADN că reclamantul este, de fapt, tatăl băiatului.

La 6 mai 2002, reclamantul a solicitat instanței examinarea procedurilor de divorț  prin care solicita custodia copilului, şi schimbarea locului de reședință al copilului de la locul de trai al mamei la reclamant, iar mama copilului să fie decăzută din drepturile părintești.

La 28 octombrie 2003, instanța de judecată a pronunţat hotărârea cu privire la divorţul reclamantului. Instanţa a constatat că ambele părți au fost de vină în desfacerea căsătoriei şi a dispus ca locul de reședință al lui P. să fie cu mama băiatului. Reclamantului i-a fost permis printr-o decizie a instanţei să-şi viziteze copilul la adresa de domiciliu a mamei sale și în prezența ei în fiecare a treia duminică a lunii, între orele 10.00-12.00. Reieşind  din circumstanţele cauzei şi probele prezentate, instanţa a constatat că comportamentul reclamantului este neadecvat, mai cu seama autoritatea judecătorească se referea la acţiunile lui privind punerea la îndoială a paternităţii sale.

Reclamantul a depus recurs. La 18 mai 2004, Curtea din Lublin a respins recursul reclamantului. Hotărârea de divorț a devenit definitivă.

Punerea în aplicare a regimului de acces:

Ulterior, au apărut dificultăți cu privire la conformitatea ordinului de acces, deoarece mama copilului P. a refuzat să respecte dispoziţiile judecătorului.

La 25 septembrie 2006, reclamantul a inițiat proceduri judiciare prin care a solicitat stabilirea unui regim clar şi fix cu privire la vizitele sale şi contactul cu copilul.

Mama a fost audiată şi a declarat în faţa instanței că reclamantul a ajuns să-şi vadă  fiul pentru prima dată în 2006, doar după ce a solicitat o creștere a cuantumului plății lunare de întreținere.

Printr-o decizie din 28 iunie 2007, Judecătoria Lublin a fixat un termen de o luna pentru mama copilului, pentru a-i permite reclamantului contactul cu P. în condițiile prevăzute o dată cu pronunţarea hotărârii de divorț. Acesta a considerat că fosta soţie este pasibilă unei amenzi de 600 de zloţi polonezi (PLN) cu titlu de pagubă morală în legătură cu refuzul ei de a se conforma deciziei judecătoreşti.

În iulie 2007, reclamantul a solicitat din nou instanței să ia măsuri pentru a obliga mama să coopereze și să-i permită contact cu copilul său. La 25 septembrie 2007, Judecătoria Lublin a refuzat să acorde reclamantului o derogare de la obligația de a plăti taxele judiciare în legătură cu această cerere.

În octombrie 2007, reclamantul a depus o plângere la  Procuratura Lublin, comunicând despre comportamentul fostei soţii şi problemele legate de respectarea hotărârilor instanțelor civile nu intră în competența organelor de urmărire penală.

La 1 iulie 2008, Judecătoria Lublin a numit un tutore (curator) pentru a supraveghea executarea regimului de acces stabilit prin hotărârea de divorț. Instanţa a considerat că tutorele ar trebui să însoțească solicitantul la fiecare vizită a copilului în conformitate cu programul stabilit prin această hotărâre.

La 26 august 2008 mama copilului reclamantului a solicitat instanței să limiteze drepturile reclamantului și a cerut schimbarea regimul de acces la copil.

La 17 septembrie 2008, instanța a dispus ca mama copilului să plătească o amendă de 800 PLN, paguba morală, reclamantului pentru refuzurile ei de a permite întrevederea lui cu copilul, menținând în vigoare dispoziţiile primei instanţe.

La 25 septembrie 2008, instanța de judecată a refuzat să examineze o nouă cerere a reclamantului cu acelaşi obiect, având în vedere decizia din 17 septembrie 2008.

La 21 decembrie 2008, Judecătoria sectorului Lublin a respins cererea reclamantului din 23 septembrie 2008, constatând că copilul a avut condiții bune de viață în casa mamei sale și s-a simțit în siguranță cu ea. Solicitantul nu a declarat recurs împotriva acestei decizii.

La 12 februarie, 05 martie 16 aprilie și 10 decembrie 2008, reclamantul a solicitat Judecătoriei sectorului Lublin să ia măsuri mai drastice pentru ca fosta soţie să respecte condiţiile dispuse de judecător. El a susținut că nu şi-a putut vedea fiul și că măsurile aplicate până în prezent s-au soldat cu eşec.

La 26 ianuarie 2009 mama copilului reclamantului a solicitat Tribunalului Lublin să îl decadă din drepturile părinteşti pe reclamant.

La data de 1 iulie 2009, Tribunalul Districtual Lublin a autorizat instanța prin intermediul unui tutore pentru a lua copilul de la mamă şi pentru a asigura conformitatea regimului de acces, astfel ca tatăl său să-l poată vedea.

La data de 16 august 2009, tutorele desemnat de instanță a mers cu solicitantul la apartamentul mamei pentru a putea vizita copilul, acţiune soldată cu eşec.

În septembrie 2009, reclamanta a solicitat din nou instanței de judecată să ia măsuri mai ferme. În răspuns, la 16 septembrie 2009, Judecătoria Lublin a informat reclamantul că titlul executoriu din 1 iulie 2009 a rămas valabil și că este operațional în ceea ce priveşte întâlnirile sale cu copilul.

La 28 octombrie 2009, reclamantul a informat instanța de judecată că, la 16 august 2009, gardianul instanței a plecat cu el la apartamentul mamei. Ea a refuzat să deschidă ușa.

La 8 octombrie 2009, aceeași instanță a refuzat cererea reclamantului privind punerea în aplicare a drepturilor sale de acces la copil, referindu-se la decizia valabilă  din data de 1 iulie 2008. O decizie identică a fost dată de către aceeași instanță la 12 ianuarie 2010. La 21 decembrie 2010, Judecătoria sectorului Lublin a refuzat să modifice regimul de acces.

La 20 ianuarie 2010, reclamantul a formulat o nouă cerere de asistență.

La 29 martie 2010, instanța de judecată a emis un nou titlu executoriu, identic cu cel din 1 iulie 2008. Conform motivelor scrise în ordin, instanța a subliniat comportamentul necooperant al mamei în ceea ce privește acordurile de acces.

La 6 aprilie și 21 aprilie 2010, reclamantul a solicitat din nou instanței să-l ajute pentru a-şi putea vedea copilul, însă încercările sale s-au rezultat cu eşec.

În iulie 2010, reclamantul s-a plâns de două ori la Parchetul Sectorului despre situația sa.

La 18 iulie 2010, reclamantul a solicitat din nou, însă fără succes, să-şi vadă fiul. Tutorele numit de instanță nu a fost prezent şi reclamantul a chemat poliția.

La 19 și 26 iulie 2010, reclamantul a solicitat din nou instanței și gardianului instanței să îl asiste în punerea în aplicare a regimului de acces. În replică, la 4 octombrie 2010, instanța de judecată a emis un alt ordin de autorizare a tutorelui pentru a sprijini reclamantul la executarea acordurilor de acces.

În august, septembrie și octombrie 2011, reclamantul s-a plâns din nou în instanța de judecată cu privire la refuzul mamei de a respecta regimul de acces, solicitând amendarea ei (pagubă morală). La 21 decembrie 2011, instanța de judecată a respins solicitarea reclamantului, având în vedere modificările care au fost operate la Codul de procedură civilă şi  intrate în vigoare în august 2011.

Concomitent, la 17 iulie 2011, reclamantul a solicitat, repetat, instanței de judecată să o priveze pe fosta soţie de drepturile părintești, referindu-se la refuzul ei încontinuu de a respecta regimul de acces la copil. Tribunalul Districtului Lublin a solicitat un aviz de la Centru Regional de Consultare a Familiei referitor la abilitățile emoționale ale familiei și comunicarea între părinţi şi copil.

La 28 februarie 2012, Centrul a prezentat instanței de judecată Avizul său cu privire la legăturile afective între mamă, tată și copil, în care experții au fost de părere că tatăl copilului a fost axat doar pe respectarea drepturilor sale. El nu a luat în considerare sentimentele, necesităţile și așteptările copilului său. Experții au indicat impactul negativ asupra dezvoltării copilului în urma acțiunilor tatălui şi au subliniat existența unor legături puternice afective dintre copil și mamă și lipsa unor astfel de legături între tată și fiul său. Ei au mai specificat lipsa de dorinţă și disponibilitate a copilului de a menține contact cu tatăl său.

În timpul vizitei reclamantului, în septembrie 2012, la domiciliul copilului, P. i-a cerut tatălui să părăsească apartamentul și i-a spus că el nu este dorit acolo.

Reclamantul, având în vedere că toate încercările sale de a avea contact cu copilul s-au soldat cu eşec, s-a plâns în faţa instanţei de la Strasbourg, că autoritățile poloneze nu au reușit să ia măsuri eficiente pentru a-i asigura realizarea dreptului său de a se vedea cu fiul, așa cum este stipulat în numeroasele decizii judecătoreşti cu privire la acest drept.

Poziţia Guvernului:

Guvernul, a susţinut că autorităţile poloneze şi-au exercitat obligaţiile în limitele legii.

Totodată, Guvernul a informat Onorata Instanţă că reclamantul a solicitat ca copilul P. să fie plasat într-o instituție de îngrijire publică, deoarece situaţia tensionată dintre părinţi reprezenta o ambianţă tensionată pentru copil şi evident, că în astfel de condiţii, el ar fi putut să-şi vadă copilul. Reclamantul a contestat acest lucru,menţionând că intențiile sale au fost interpretate greșit, iar acţiunile au avut drept scop redobândirea contactului cu copilul său.

Raţionamentele Curţii:

Curtea precizează, că relaţia părinte și copil constituie un element fundamental[1] al „vieții de familie”[2], în sensul articolului 8 din Convenție. Obiectul esențial al articolului 8 este de a proteja individul de ingerinţele arbitrare din partea  autorităților publice.

Totuși, pot exista obligații pozitive şi negative inerente într-un „respect” eficace pentru viața de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea măsurilor menite să asigure respectarea vieții de familie, chiar și în sfera relațiilor dintre indivizi. În ambele contexte, fie negative și pozitive, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie să fie între interesele concurente ale individului și ale comunității, inclusiv a altor părți terțe interesate, precum statul[3]. În acest sens, Curtea va lua, de asemenea, în considerare interesul general în asigurarea respectării principiilor statului de drept.

Curtea a statuat în mod repetat că, în chestiuni legate de custodia copilului, interesele copilului sunt de o importanță majoră.

Interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

În acest caz, rolul Curții nu este de a substitui autoritățile naționale competente în reglementarea întrebărilor de contact, ci mai degrabă să revizuiască, în conformitate cu Convenția, deciziile pe care aceste autorități le iau în considerare când este vorba de exercitarea  puterii lor de apreciere. În acest sens, trebuie să se determine dacă motivele care justifică măsurile luate în vederea respectării dreptului la respectarea vieții de familie unui solicitant, sunt relevante și suficiente.

Jurisprudența Curții a statuat în mod constant că articolul 8 include dreptul  unui părinte, precum și obligația autorităților naționale de a asigura acest drept, în asemenea cazuri precum este cazul de faţă. Obligația autorităților naționale este de a lua măsuri pentru a facilita contactul unui părinte cu copii săi după divorț.

În ceea ce privește obligația statului de a lua măsuri, Curtea a menţionat că, în cazurile privind punerea în aplicare a drepturilor de contact ale unuia dintre părinți, articolul 8 include dreptul unui părinte la luarea măsurilor cu scopul de a fi reunit cu copilul său și obligația autorităților naționale de a facilita astfel de reuniuni, în măsura în care interesul copilului presupune că totul trebuie făcut pentru a menține relații personale și, dacă și atunci când este cazul, pentru a „reconstrui” familia.

În lumina principiilor de mai sus, ceea ce este decisiv în prezenta cauză este dacă autoritățile poloneze au luat toate măsurile necesare pentru a facilita punerea în aplicare a acordurilor de contact specificate în hotărârea de divorț. Această decizie a autorizat reclamantul, să viziteze copilul la adresa de domiciliu a mamei sale și în prezența ei în fiecare a treia duminică a lunii. Sarcina Curții este de a lua în considerare dacă măsurile luate de către autoritățile poloneze au fost adecvate și eficiente pentru a facilita întâlnirea între reclamant și copilul său.

Dificultățile în programarea regimului de contact au fost în mare măsură din cauza animozităţii dintre fosta soție a reclamantului P.K. Curtea este conștientă de faptul că litigiile cu privire la custodia copilului, prin natura ei, este extrem de sensibilă pentru toate părțile implicate, și aceasta nu este neapărat o sarcină ușoară pentru autoritățile naționale pentru a asigura executarea unei hotărâri judecătorești într-un litigiu în care comportamentul ambilor părinți „este pe departe unul constructiv”. În cazul de față, conflictul dintre reclamant și mama copilului a făcut deosebit de dificil, pentru ca autoritățile naționale să pună în aplicare pe deplin drepturile de acces ale reclamantului.

Curtea consideră că autoritățile naționale au obligația de a asigura punerea în aplicare a acordurilor de contact, deoarece ei sunt cei care exercită o autoritate publică și dispun de mijloacele aflate la dispoziția lor pentru a depăși problemele care împiedică executarea. În această privință, Curtea constată că cererile reclamantului în cele din urmă au condus la impunerea în repetate rânduri a unor amenzi pe numele mamei copilului, achitate în contul său ca pagubă morală.

Instanțele de judecată au aplicat amenzi în continuare, obligând-o să respecte normele de acces.

Se remarcă faptul că, la data de 1 iulie 2008, instanța de judecată a numit un tutore să supravegheze executarea regimului de acces. Conform acestei decizii, tutorele a fost obligat să însoțească solicitantul la fiecare vizită a copilului său în conformitate cu programul stabilit.

Instanțele au reînnoit în mod repetat ordinele de executare cât și numirea tutorilor  pentru supravegherea executării ordinelor de contact.

Instanța, în decizia sa din 15 noiembrie 2010, a luat act de dificultățile care au apărut în executarea aranjamentelor de contact și, având în vedere acestea, a limitat autoritatea părintească a mamei prin atribuirea unui tutore responsabil de supravegherea ei în exercitarea drepturile părintești.

După modificările la Codul de procedură civilă care au intrat în vigoare în august 2011, instanțele de judecată de două ori au obligat-o să plătească reclamantului daune morale în ceea ce privește refuzul acesteia de a respecta regimul de acces.

Rezumând, Curtea concretizează că acţiunile indicate supra nu pot fi considerate drept o exercitare inactivă a atribuţiilor autorităţilor în vederea exercitării funcțiilor lor.

Totodată, Curtea susţine că relevant pentru examinarea cazului dat, în contextul procedurii de divorț, este şi faptul că reclamantul a susținut că el nu este tatăl biologic al copilului P. şi a încercat, fără succes, să conteste paternitatea într-un set separat de proceduri. În plus, instanța a stabilit că între 2001și 2006, reclamantul nu a arătat nici un interes pentru a-şi vedea fiul și nu a reușit să plătească întreținere pentru el, în valoare de PLN 270 pe lună. La fel, Curtea nu găseşte nici o explicație rezonabilă pentru lipsa de atitudine a  reclamantului de a-şi respecta obligația de părinte.

Curtea reiterează că nu substituie în sine funcţia autorităților naționale în exercitarea responsabilităților lor în ceea ce privește realizarea şi apărarea drepturilor familiale. Funcția sa mai degrabă este de a revizui, în conformitate cu Convenția CEDO, deciziile luate de aceste autorităţi ce ţine de marja de apreciere în aspectul dacă acţiunile lor sunt relevante și suficiente pentru a asigura dreptul la respectarea vieții private[4].  Curtea consideră că în acest caz marja de apreciere nu a fost depășită.

Decizia CEDO:

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze în unanimitate că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

 

Hotărârea în original poate şi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-144662 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă