La 13 mai 2014, CEDO a pronunjţat hotărîrea în cauza Paulet vs. Marea Britanie (cererea nr.6219/08).

Subiectul cererii:

Reclamantul Paulet este născut în 1984 şi locuieşte în Leeds. Cazul se referă la plângerea depusă de către reclamant împotriva Marii Britanie şi Irlanda de Nord, precum că acestuia     i-au fost încălcate drepturile fundamentale stipulate în Convenţie, confiscându-i bunurile  dobândite în urma muncii pe care acesta a prestat-o, deţinând asupra lui, cetăţenie falsă.

Circumstanţele cauzei:  

Mr. Paulet a sosit în Marea Britanie în ianuarie 2001 şi a locuit ilegal pe o adresă din Bedford.

În perioada aprilie 2003 şi februarie 2007, reclamantul a obţinut trei locuri de muncă – prin intermediul unei agenţii de recrutare, fiind angajat ca răspunzător de marfă, precum şi şofer de camion, folosind un paşaport francez şi o cetăţenie falsă.

În ianuarie 2007, reclamantul a solicitat un permis de conducere provizoriu, prezentând paşaportul pentru perfectarea documentelor s-a descoperit falsitatea documentelor, astfel a început procedura penală împotriva lui. În iunie 2007, în faţa instanţei reclamantul a pledat vinovat la Curtea Luton Crown, fiind acuzat şi de alte infracţiuni. Reclamantul ulterior a fost condamnat la 17 luni de închisoare cu aplicarea ordinuil de confiscare a bunurilor sale în sumă de 21,949.60 de lire sterline.

La 28 iunie 2007, reclamantul a solicitat azil în Regatul Unit, susţinând că tatăl său a fost ucis într-un litigiu între comunitatea Dioula şi Bete şi că el ar fi în pericol, în Coasta de Fildeş, datorită apartenenţei sale la etnia Dioula. La 4 octombrie 2007 cererea sa a fost refuzată de către Secretarul de Stat al Departamentului de Interne, negăsind nici o dovadă obiectivă în acest sens. Un ordin de deportare făcut de secretarul de stat a fost comunicat reclamantului la 19 noiembrie 2007.

Reclamantul Paulet a susţinut în apel că hotărârea de confiscare  a bunurilor sale reprezintă un abuz fiindu-i confiscate economiile de peste aproape patru ani de muncă legală.

Acesta a mai susţinut că confiscarea bunurilor sale reprezintă o măsură  "opresivă", reiterând faptul că Parlamentul a adoptat unele prevederi la legislaţie ce nu ar fi compatibile cu Convenţia Europeană pentru Drepturilor Omului.

Recursul acestuia a fost respins în iulie 2009 pe motiv că ordinul de confiscare nu ar reprezenta un abuz, deoarece procedura a început nu numai din motiv că există o legătură între câştigurile sale şi infracţiunile penale, ci  de asemenea, reprezintă un interes public în vederea obţinerii unui venit în Marea Britanie printr-o măsură ilegală, fără a avea un permis legal de muncă.

La 27 octombrie 2009, Curtea de Apel a refuzat să certifice un punct de drept de importanţă publică generală, care ar  fi fost luat în considerare de către Curtea Supremă de Justiţie.

Bazându-se pe articolul 1 din Protocolul 1 (protecţia proprietăţii), reclamantul Paulet s-a plâns de faptul că ordinul de confiscare şi procedura penală au fost disproporţionate.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susţinut că cererea reclamantului ar trebui respinsă ca fiind inadmisibilă, pe motiv că reclamantul nu a epuizat toate căile de atac interne, ceea ce contravine cerinţei articolului 35 §1 al Convenţiei.

În special, Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi afirmat în mod direct în faţa instanţei şi a  Curţii de Apel că drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1 ar fi fost încălcate prin aplicarea ordinului de confiscare, în circumstanţele cauzei sale. Cu toate acestea, dat fiind reprezentat de un avocat în cadrul procedurii în faţa Curţii de Apel, acest argument nu a fost menţionat.

Raţionamentele Curţii:

Articolul 1 din Protocolul nr. 1, în esenţă, garantează dreptul de proprietate. Acesta cuprinde    „trei norme distincte”: prima regulă, prevăzută în primul alineat din primul paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; conţinutul din al doilea alineat al primului paragraf se referă la privarea de proprietate şi o supunere a anumitor condiţii; a treia regulă declarată în al doilea paragraf recunoaşte că statele contractante au dreptul  printre altele, să controleze folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. Cu toate acestea, cele trei reguli nu sunt "distincte" în sensul că nu au legătură între ele: a doua şi a treia regulă se referă la cazuri particulare de interferenţă cu dreptul la respectarea bunurilor şi, prin urmare, ar trebui să fie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă.

Nu este cert că hotărârea de confiscare, în cazul de faţă ar reprezenta o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale ca fiind protejate de prima teză a articolului 1 din Protocolul nr 1. În plus, este clar că aplicare celui de-al doilea paragraf al articolului 1 din Protocol, printre altele, permite statelor contractante să controleze utilizarea proprietăţii pentru a asigura plata sancţiunilor. Cu toate acestea, această dispoziţie trebuie interpretată în lumina principiului general prevăzut în primul alineat din primul paragraf şi trebuie, prin urmare, să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.

Curtea a constatat deja că în momentul în care reclamantul a înaintat plângerea în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, a fost recomandabil pentru el să-şi argumenteze  bine poziţia cu privire la termenul de „opresiune” şi „abuz de procedură”, deşi reclamantul a susţinut că termenul „persecuţiune” ar fi trebuit să fie interpretat în conformitate cu testul de proporţionalitate impus de articolul 1 din Protocolul nr 1.

Este clar că pentru a determina dacă hotărârea de confiscare, în cazul de faţă, a fost sau nu o operaţiune"opresivă" şi, astfel, un "abuz de proces", Curtea de Apel urma să analizeze întrebarea dacă sau nu ordinul  a fost aplicat în interesul public. Cu toate acestea, după ce s-a decis că a fost un interes public, instanţa nu a mers mai departe prin exercitarea puterii sale de revizuire, astfel încât să determine „dacă echilibrul necesar a fost menţinut mod în consonanţă cu dreptul reclamantului” la „respectarea bunurilor sale”, în cadrul sensului primului aliniat a articolului 1. Dimpotrivă, Curtea de Apel a menţionat clar faptul că abuzul de competenţă în proces a trebuit să fie exercitat „cu moderaţie”.

În consecinţă, Curtea nu poate decât să concluzioneze că în momentul în care reclamantul a înaintat o acţiune procedurală în instanţele naţionale, domeniul de aplicare al controlului efectuat de către instanţele judecătoreşti naţionale a fost prea îngust pentru a satisface cerinţa  unui „echilibru just”, inerent, stipulat în ce de-al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr 1.

Decizia Curţii:

Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că, potrivit circumstanţelor cauzei, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 din Convenţie. Curtea nu consideră că este necesar pentru a trage concluzii suplimentare în ceea ce priveşte proporţionalitatea confiscărilor impuse solicitantului.

Totodată, există o opinie separată a unuia din grupul de judecători. Este vorba de judecătorul Kalaydjieva, susţinută de către judecătorul Bianku. La fel, opinii separate au avut şi judecătorul Mahoney şi Wojtyczek. Opiniile acestora sunt anexate la varianta în original a hotărârii.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a pretins suma de 13,353.50 GBP pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii. Guvernul a susţinut că această cifră este excesivă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost realmente necesare şi rezonabile ca cuantum.

Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 10.000 de euro pentru acoperirea costurilor procedurii în faţa Curţii.

Textul în original poate fi accesat la:  

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-142961 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă