La 25 martie 2014 CEDO a pronunţat hotărîrea în cauza Oţet vs.România (cererea nr.14317/04).

Subiectul cererii:

Solicitantului, Emil Otet este un cetățean român care s-a născut în 1957 și locuiește în Reșița. Cazul se referă la o acțiune civilă în cadrul procedurilor penale, prin care reclamantul a fost obligat să plătească majorări de taxe. Reclamantul a pretins o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, deoarece, a avut loc, o încălcare a principiului egalității armelor.

Circumstanţele cauzei:

În octombrie 2002, domnul OŢET a fost achitat de fraudă fiscală și fals intelectual, pentru că faptele care au stat la baza acuzaţiilor nu au fost stabilite. Nici o cerere de constituire a parţii civile nu a fost înaintată de către Ministerul de Finanțe. Procuratura a înaintat un apel la Tribunalul judeţului Caraş-Severin. La 9 aprilie 2003, tribunalul a primit o cerere din partea părții civile a Direcţiei generale privind finanțele publice prin care s-a solicitat recuperarea de la Dl Otet a unei sume de 15.000 euro (EUR), aceasta reprezentând TVA-ul, impozitul pe venit și majorările aferente. La 14 aprilie 2003, instanța a admis recursul Procuraturii și l-a condamnat pe Dl Oţet la doi ani de închisoare. Mai mult decât atât, menționând că Direcţia generală privind finanțele publice s-a prezentat ca parte civilă, instanța l-a obligat pe Dl Oţet să achite o sumă echivalentă cu 6 075 EUR. Reclamantul a depus recurs la Curtea de Apel Timișoara. El a denunțat lipsă de dovezi care confirmă vinovăţia sa și faptul că Tribunalul, a respins analiza sa contabilă efectuată în acest caz. În ceea ce privește acțiunea civilă, el s-a plâns de condamnarea sa ilegală pentru daune materiale, în absența, unei cereri de acțiune civilă înaintată de către Direcţia de Finanțe în intervalul de timp impus de Codul de procedură penală. El a adăugat că, prin decizia nr 80 din 20 mai 1999, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile codului care a permis exercitarea mandatului acțiunii civile în cazul în care persoana vătămată este o entitate de interes public. Prin hotărârea din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat și a confirmat vinovăția sa cu privire la cele două infracțiuni. Instanţa a considerat că existența unui prejudiciu material a fost evidențiat de rezultatele contabile și că primele două paragrafe din articolul 17 ale CPP au fost declarate neconstituționale după comiterea infracțiunii de către solicitant.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a declarat că articolul 6 § 1 al Convenției, nu este aplicabil nici în materie civilă nici penală în cauza respectivă. Pe baza jurisprudenței[1] se deduce că procedurile fiscale sunt prerogativa guvernului și în afara domeniului de aplicare a articolului 6 din Convenție. În ceea ce privește condamnarea reclamantului în acțiunea civilă, acesta consideră de asemenea.că este o chestiune de drept public. În mod special, Guvernul susține că obligația de a plăti TVA-ul și impozitul pe venit nu este generală, categoriile de persoane care fac obiectul acestor obligații sunt prevăzute de Codul fiscal. În ceea ce privește suplimentele, Guvernul precizează că acestea nu reprezintă o "acuzație penală", deoarece la momentul respectiv, au reprezentat 0,05% pe lună din suma principală[2]. Însă, se specifică faptul că legislația în vigoare la momentul comiterii faptelor a permis să se aplice o taxă suplimentară de 10 % din valoarea sumei principale. El a adăugat că reclamantul a beneficiat de o eşalonare a datoriei sale începînd cu 15 aprilie 2004 pînă la 13 martie 2009.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a precizat că a examinat problema aplicabilității articolului 6 din Convenție sub aspectele sale penale, similare celor aduse împotriva reclamantului. Astfel a menţionat că nu a fost convinsă că a fost necesară aplicarea sancțiunilor fiscale, garanțiilor procedurale prevăzute la articolul 6 din Convenție pentru a păstra eficiența sistemului fiscal, în plus, o astfel de abordare ar putea fi reconciliată cu spiritul și scopul Convenției, ținând cont de importanța impozitului pentru buna funcționare a statului. Prin urmare, Curtea a aplicat în cauza respectivă criteriile pe care le-a aplicat şi în cauza Ezeh și Connors v.Regatul Unit.

Revenind la faptele cauzei, Curtea a observat că suprataxa impusă reclamantului nu a fost prevăzută în legea penală română. De asemenea Curtea a avut deja ocazia să afirme că majorările de impozite pot fi considerate în baza prevederilor legale generale aplicabile tuturor contribuabililor. În consecință, Curtea consideră că este oportun să respingă argumentul Guvernului cu privire la faptul că TVA-ul și impozitul pe venit se aplică numai pentru un anumit grup de persoane cu statut special: în fapt, solicitantul a fost supus acestui impozit ca un contribuabil și alegerea sa de a prezenta planul său de afaceri a TVA-ului nu a schimbat poziția sa în această privință.

Mai mult decât atât, Curtea notează că, în ciuda argumentelor contrare ale Guvernului, din Hotărârea Tribunalului Judeţului Caraș-Severin din 14 aprilie 2003 reiese, că reclamantul a fost obligat să plătească majorări de taxe. Se constată faptul că aceste creșteri nu au tendința de a plăti despăgubiri pentru daune, ci vizează, în principal represiunea, pentru a preveni repetarea actelor invocate. Prin urmare, se poate concluziona că majorările impuse s-au bazat pe un standard care urmărește un obiectiv atât preventive cît și represiv. Acest considerent singur este suficient pentru a conferi infracțiunii natura penală. În cele din urmă, în ceea ce privește al treilea criteriu, Curtea consideră că suma pe care reclamantul a trebuit să o plătească nu poate fi descrisă ca modestă.

Curtea reamintește că garanțiile unui proces echitabil implică, în principiu, dreptul părților la proces, de a face cunoștință cu orice document sau prezentare făcută de judecător și să-l pună în discuţie.

Curtea constată că, în cadrul procedurii în primă instanță, Tribunalul din Reşiţa a menționat că nici o cerere de parte civilă nu a fost făcută din partea Ministerului Finanțelor. Înaintarea unei părți civile din cadrul Direcţiei de Finanțe a fost realizată pentru prima dată în faţa Tribunalului Județean Caraș - Severin, în afara termenelor prevăzute de dreptul intern. În plus, Curtea constată că părțile sunt de acord că practică a instanțelor naționale admit constituirea părții civile in afara termenelor, cu condiția ca pârâtul să nu se opună. În acest sens, se constată că reclamantul susține că cererea părți civile nu a fost pusă în discuție de părți, în timp ce Guvernul consideră că această cerere a fost admisă însă avocatul reclamantului nu a observat.

Din înscrisurile de la dosar, Curtea constată că Tribunalul Judeţean din Caraș-Severin nu a informat reclamantul cu privire la cererea părţii civile înaintată de Ministerul de Finanţe și posibilitatea de a fi condamnat să plătească suprataxe fiscale, și că el nu a fost audiat cu privire la acest punct și nu a consimțit o astfel de cerere în mod expres. De asemenea, Curtea notează că Guvernul nu susține în alt mod, dar consideră că reclamantul a consimțit implicit constituirea părții civile în cadrul Ministerului de Finanțe şi nu s-a opus în mod explicit. Curtea constată că acest argument al Guvernului întemeiat pe un consimțământ implicit al solicitantului nu poate fi acceptat, deoarece renunțarea la exercitarea unui drept garantat de Convenție trebuie să fie stabilit într-un mod neechivoc[3]. Mai mult decât atât, Curtea notează că, Curtea de Apel Timișoara, care acționează ca un tribunal de ultimă instanță, nu a examinat argumentele reclamantului, în special , incapacitatea de a-și exprima opoziția față de constituirea părţii civile efectuate în cadrul Ministerului de Finanțe. În acest sens, se amintește că articolul 6 din Convenție implică, în special, în sarcina " instanţei " că este necesar de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmațiilor, motivelor și probelor invocate de către părți, cu excepția de a aprecia relevanța. Deși este adevărat că obligația instanțelor de a-şi justifica deciziile impuse de articolul 6 § 1 al Convenției nu poate fi înțeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument, în cazul dat este clar că Curtea de Apel Timișoara, printr-o hotărâre definitivă și obligatorie, nu a reușit să analizeze argumentele reclamantului rezultate din incapacitatea sa de a-și exprima opoziția față de o cerere pentru o acțiune civilă realizată în afara termenelor, astfel încât aceste argumente ar fi putut fi decisive pentru rezultatul procedurii.

Decizia CEDO:

În cauza dată, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza nerepectării principiilor unui proces echitabil. În continuare, Curtea a observat că, atunci când, se constată o încălcare a drepturilor unui solicitant, articolul 4081 din Codul de procedură penală român permite revizuirea cauzei la nivel intern[4]. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că cea mai potrivită recuperare pentru reclamant este să solicite rejudecarea sau să redeschiderea din procedurii în timp util și în conformitate cu cerințele prevăzute de articolul 6 § 1 al Convenției[5].

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a pretins 23,845 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Acesta a pretinns de asemenea 50.000 de euro pentru prejudiciu moral.

Curtea a considerat că este necesar să se acorde reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul moral.

Hotărîrea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-141913 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă