La 16 iulie 2013 CEDO a pronunţat hotărârea Mudric c. Moldovei (cererea nr. 74839/10)

În cauza Mudric c. Moldovei, reclamanta Lidia Mudric, cu o vârstă de 72 de ani, după divorţul cu soţul său, locuieşte în casa care îi aparţine atât ei, cât şi fostului soţ.

Potrivit reclamantei, la data de 31 decembrie 2009, fostul ei soţ, a pătruns în casa ei şi a bătut-o. El a procedat în acelaşi mod la data de 19 februarie 2010, de atunci el s-a instalat permanent în casa reclamantei.

Reclamanta a obţinut un raport medical, care confirma leziunile corporale cauzate. La data de 18 martie 2010 ea s-a plâns la poliţie şi altor autorităţi. La fel ea s-a plâns că în pofida faptului că poliţia cunoştea situaţia dată, nu a întreprins nimic pentru a o proteja.

La data de 27 martie 2010, reclamanta din nou a fost bătută de către fostul ei soţ. La data de 30 martie 2010, reclamanta a fost informată de autorităţi că faptele care ea s-a plâns s-au confirmat parţial, însă datorită bolii psihice a fostului soţ, acesta nu a putut fi sancţionat.

Autorităţile au promis să ia măsuri, iar la data de 22 iunie 2010 instanţa de judecată a dispus evacuarea fostului soţ al reclamantei şi l-a obligat pe acesta să stea departe de reclamantă şi casa ei. Însă, această hotărâre judecătorească nu a fost executată. La data de 17 iulie 2010 reclamanta iarăşi a fost bătută de către fostul ei soţ. Ca răspuns la noua plângere a reclamantei, instanţa de judecată a emis o nouă hotărâre, similară cu cea din 22 iunie 2010. La fel, această hotărâre judecătorească nu a fost executată.

La data de 6 decembrie 2010, reclamanta iarăşi a fost bătută de către fostul ei soţ. La data de 16 decembrie 2010 reclamanta a obţinut a treia hotărâre judecătorească, similară cu celelalte două hotărâri judecătoreşti emise anterior.

Pe parcursul perioadei relevante, reclamanta şi avocatul ei au depus numeroase plângeri la comisariatul de poliţie, procuratură, şi alte autorităţi, cerând protejarea reclamantei şi pedepsirea fostului ei soţ. La momentul depunerii prezentei cereri nici o măsură nu a fost luată pentru a asigura că fostul soţ al reclamantei să fie obligat să urmeze un tratament a bolii sale.

În faţa Curţii reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 al Convenţiei, de faptul că autorităţile au tolerat relele tratamente la care a fost supusă în casa sa, şi că au eşuat să execute hotărârile judecătoreşti menite să asigure protecţia reclamantei. De asemenea, s-a plâns în temeiul art. 14 combinat cu art. 3 şi 8 al Convenţiei, în ceea ce priveşte discriminarea sa de către autorităţi din cauza sexului ei, negând dreptul ei de a trăi o viaţă fără violenţă. În final, s-a plâns în temeiul art. 17 al Convenţiei că refuzul autorităţilor de a-l sancţiona pe fostul ei soţ, ia permis să-şi continue acţiunile sale ilegale, ce a dus la distrugerea drepturilor reclamantei.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 3 din Convenție, notând că reclamanta avea vârsta de 72 de ani în perioada de referință. Corespunzător, era vulnerabilă la atacurile lui A.M., care avea o istorie lungă a comportamentului violent împotriva reclamantei. El a întrat în casa reclamantei și a stat în ea mai mult de un an, având posibilitatea să o maltrateze în orice timp și că reclamanta fost nevoit să caute refugiu la vecini. Ea a considerat că bunăstarea fizică și psihică a reclamantei a fost sub un risc eminent și suficient de serios pentru a impune acționarea rapidă din partea autorităților. Autoritățile naționale au înaintat trei capete de acuzații penale împotriva lui A.M. Aceasta ar permite instanțelor să acționeze corespunzător, fie prin sancțiuni penale, fie prin constatarea îmbolnăvirii psihice și să dispune tratament psihiatric.

Totuși aceste acțiuni au fost ineficiente, ceea ce a permis lui A.M. să stea în casa reclamantei pentru mai mult de un an după înaintarea plângerii acesteia. Deși autoritățile au inițiat urmăriri penale, a fost nevoie de aproximativ 6 luni pentru a iniția proceduri pentru pătrundere și 8 luni pentru a iniția proceduri vizând omisiunea de a se conforma ordonanței de protecție. Nu a fost inițiată nici o urmărire penală în privința violenței.

Mai mult de atât, refuzul lui A.M.  de a se conforma ordonanței de protecție a fost atât de evident și persistent, încât a fost nevoie de două ordonanțe în acest sens.

Este adevărat că A.M. a fost recunoscut ca persoană bolnavă psihic. Totuși, instanțele puteau dispune tratament psihiatric mult mai devreme de începerea urmăririi penale. Nu a existat nici o explicație plauzibilă în acest sens.

Curtea a concluzionat că modul în care autoritățile au tratat cazul respectiv, în particular, amânările lungi și inexplicabile în executarea ordonanței de protecție și dispunerea tratamentului psihiatric în privința lui A.M., presupune o omisiune de a se onora obligațiile pozitive corespunzătoare articolului 3 din Convenție.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 14 în conjuncție cu articolul 3 din Convenție, observând că concursul circumstanțelor demonstrează clar că acțiunile autorităților nu au fost o simplă omisiune sau întârziere în abordarea violenței împotriva reclamantei, ci presupunea o tolerare repetativă a unei asemenea violențe și a reflectat o atitudine discriminatorie față de o femeie. Constatările a Raportorului Special ONU în privința violenței împotriva femeii, cauzele și consecințele acesteia, susțin impresia că autoritățile nu aprecia în deplinătate seriozitatea și întinderea problemei violenței domestice și efectului său discriminatoriu asupra femeii.

În rest cererea  reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

Reclamanta a solicitat EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 8,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantei suma de EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 2,150 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către D. Străisteanu, avocat în Chişinău.

Hotarîrea integrală în versiunea română o găsiţi accesînd linkul de mai jos.

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-139804