La 15 ianuarie 2013 CEDO a pronunţat hotărârea Mitrofan c. Moldovei (cererea nr.50054/07).

În această cauză, reclamantul este Valeriu Mitrofan.

Detenţia reclamantului şi procedurile penale împotriva sa.În perioada de referință, reclamantul era directorul unei şcoli private (V.) şi director executiv al Colegiului Industrial şi de Construcţie din Chişinău (C.). În anul 2004 a fost pornită o procedură penală împotriva reclamantului pentru fraudă şi abuz de putere. El a fost acuzat  că ar fi acceptat bani de la doi studenţi drept taxa pentru studii la V. şi nu a informat contabilitatea despre aceasta.

La 24 septembrie 2004 reclamantul a fost reținut şi plasat în detenţie în baza unui mandat de arest emis de Judecătoria Centru în aceeaşi zi. La 30 septembrie 2004 Curtea de Apel Chişinău a casat decizia instanţei inferioare, notând că nu au existat motive de a crede că reclamantul se va ascunde sau va interfera cu procedura penală, că are un domiciliu stabilit, o familie şi un copil minor, şi că s-a prezentat la organul de urmărire penală ori de câte ori a fost citat. Dânsul a fost eliberat în aceeaşi zi.

La 20 noiembrie 2006 Judecătoria Grigoriopol a condamnat reclamantul la 3 ani închisoare pentru fraudă. Pe celelalte capete de acuzare dânsul a fost achitat în lipsa probelor ce ar demonstra că el ar fi acceptat sume de bani de la studenţi. În aceeaşi zi, el a fost arestat şi plasat în Penitenciarul nr. 13 Chişinău.

La 8 februarie 2007 Curtea de Apel Chişinău a casat parţial sentinţa primei instanţe. Instanţa a constatat că reclamantul a fost neglijent atunci când a admis doi noi studenţi la V. şi a acceptat taxe pentru studii de la ei, chiar dacă prin ordinul din 25 decembrie 2003, Ministerul Educaţiei a suspendat licenţa şcolii V. şi reclamantul era obligat să transfere toţi elevii în alte instituţii educaţionale. Astfel, reclamantul a fost condamnat în baza art. 329 (1) Cod penal, iar sentinţa sa de condamnare a fost redusă la 8 luni.

În recursul său, reclamantul a invocat că nu poate fi condamnat de comiterea infracțiunii prevăzute art. 329 (1) CP deoarece fapta incriminată nu conţine două elemente constitutive ale infracţiunii, în particular că nu a fost comisă de o „persoană cu funcţie de răspundere” şi că nu au fost cauzate „daune în proporţii mari”.

La 28 iunie 2007 Curtea Supremă de Justiţie a casat parţial decizia instanţei de apel, menţionând că argumentele reclamantului că dânsul urmează să fie achitat în baza art. 329 (1) Cod penal sunt neîntemeiate şi în contradicţie cu materialele cauzei. Totuşi, instanţa a mai constatat că instanţele inferioare nu au luat în consideraţie circumstanţele atenuante ale reclamantului, cum ar fi lipsa antecedentelor penale şi poziţia socială. În lipsa unor circumstanţe agravante, instanţele inferioare au hotărât incorect de a-l plasa în detenţie. Prin urmare, instanţa a obligat reclamantul să achite o amendă în locul pedepsei cu închisoarea. În aceeaşi zi el a fost eliberat, după aproximativ 7 luni de detenţie în Penitenciarul nr. 13. Având în vedere faptul că  reclamantul deja a fost plasat în detenţie, el a fost exonerat de la plata amenzii.

Condiţiile de detenţie ale reclamantului

Reclamantul a descris condiţiile de detenţie din Penitenciarul nr. 3, unde s-a aflat 7 luni. Penitenciarul era situat într-o clădire cu o vechime de 165 ani. Dânsul era deţinut într-o celulă ce măsura 26 m.p., în care se mai aflau de la 11 până la 14 alţi deţinuţi. Celula nu era ventilată, aerul curat venind doar din fereastra uşii dinspre hol. În celulă era foarte frig iarna şi foarte cald vara, pereţii şi tavanul erau umezi, iar veceul nu era separat de restul celulei. Pe durara primelor 5 luni de detenţie nu a dispus de careva aşternuturi şi a fost nevoit să doarmă pe o saltea goală. După ce i-au fost acordate careva aşternuturi,acestea nu erau schimbate. Celula nu a fost niciodată curăţată; salteaua sa era plină de insecte parazite, din care cauză nu putea să doarmă. Lumina era foarte slabă pentru a putea citi. Duşul era permis o dată pe săptămână. Hrana era inadecvată şi de proastă calitate; porţiile de mâncare nu corespundeau standardelor, în particular în ceea ce priveşte carnea, peştele, ouăle şi alte produse necesare.

Reclamantul a depus mai mult de 44 de plângeri diverselor autorităţi descriind condiţiile de detenţie. El a solicitat, inter alia, ca numărul persoanelor din celula nr. 75 (unde a fost deţinut) să fie redus până la maximum 8 persoane în locul a 14 care erau la momentul expedierii plângerii. Reclamantul a formulat 6 plângeri în perioada 19 martie şi 15 mai 2007 invocând lipsa ventilaţiei şi accesul aerului curat, ceea ce a agravat supraaglomerarea. La 25 martie el a solicitat să fie transferat într-o celulă pentru nefumători, deoarece a fost supus fumatului pasiv, care după cum a menţionat el „era o pedeapsă  mult mai serioasă pentru dânsul decât opt luni de închisoare la care a fost condamnat”. La 3 mai 2007, el s-a plâns de  lipsa unei hrane adecvate prevăzute de standardele de stat, în particular, de lipsa zahărului şi a pâinii. De 4 ori în perioada 30 martie şi 28 mai 2007 reclamantul s-a plâns de prezenţa paraziţilor şi a solicitat aşternuturi curate, precum şi acordarea posibilităţii de a face baie zilnic pentru a evita contaminarea. La 12 mai 2007, reclamantul a solicitat să-i fie acordate careva materiale de reparaţie a celulei, deoarece era întuneric, iar vopseaua se exfolia de pe pereţi.

În total reclamantul a primit 5 răspunsuri la plângeri, prin care a fost informat că va fi transferat în alt penitenciar numai după finalizarea cauzei. Alte plângeri au fost lăsate fără examinare. Reclamantul a statuat că la 17 mai 2007, după o plângere repetată în ceea ce priveşte neventilarea celulei, a fost deschisă o uşă din coridorul celulei de vizavi. La 7 iunie 2007, după ce s-a plâns de lipsa accesului la biblioteca penitenciarului, administraţia l-a informat că nu dispune de aşa facilitate.

La 19 februarie ţi 26 martie 2007, reclamantul s-a plâns că a fost deţinut într-o închisoare de tip închis, deşi a fost condamnat la detenţie în penitenciar de tip semi-deschis.

La 2 iulie 2007 medicul din penitenciar a examinat reclamantul şi l-a informat că este supus riscului că a fost contaminat de tuberculoză. Medicul i-a recomandat reclamantului să consulte şi un oftalmolog.

În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea articolului 3 CEDO, deoarece a fost deținut în condiții inumane. De asemenea, reclamantul s-a plâns de violarea articolului 6 CEDO, deoarece instanțele naționale au eșuat să i-a în considerație argumentele acestuia și l-au condamnat în baza unor prevederi din Codul penal, inaplicabile speței. În final, reclamantul s-a plâns de violarea articolului 13 CEDO, deoarece nu a avut un remediu efectiv pe marginea plângerii privind violarea articolul 3 CEDO.

Curtea a constatat violarea articolului 3 CEDO, concluzionând că reclamantul a fost deținut în condiții de supraaglomerare. Ea a notat că reclamantul a formulat alegații specifice privind mărimea celulei nr. 75 în Penitenciarul nr. 13 și numărul co-deținuților în celula respectivă. În pofida faptului că Guvernul a dispus de informația respectivă, s-a limitat la declarații generale privind suprafața celulei și numărul deținuților în celulă și nu a prezentat nici o probă documentară care ar contrazice alegațiile reclamantului în acest sens. Mai mult ca atât, în plângerile către autorități reclamantul a menționat același număr de deținuți în celulă și Guvernul nu a contrazis alegația reclamantului că nu a primit un răspuns la plângerile respective.

Astfel reclamantul a fost deținut într-un spațiu de 1.85x2.36 metri, care erau substanțial sub limita minimă de 4 metri. Mai mult ca atât, el petrecea până la 23 de ore pe zi în celulă și nu i-a fost permis timp suplimentar pentru exerciții sau pentru utilizarea bibliotecii. Curtea a concluzionat că reclamantul a fost deținut în condiții extreme de supraaglomerare.

De asemenea, Curtea a acceptat ca fiind veridice alegațiile reclamantului că a fost nevoit să doarmă pe o saltea infectată cu paraziți; că lenjeria de pat fiind schimbată foarte rar; că alimentația a fost necalitativă; etc.

Curtea a constatat violarea articolului 6 CEDO, notând că reclamantul a formulat două argumente specifice în fața instanțelor naționale: că prin admiterea studenților el nu a putut exercita obligațiile în calitate de funcționar public și că, în orice caz, pretinsul prejudiciu cauzat a fost de o mărime mult mai mică decât minimul cerut pentru aplicabilitatea Articolului 329. Curtea a subliniat că nu este sarcina acesteia să examineze dacă aceste două argumente sunt întemeiate. Limitele fiind de a considera dacă în cazul reclamantului aceste argumente sunt relevante: din moment ce instanțele naționale ar decide că aceste argumente sunt întemeiate, ele erau obligate să achite reclamantul având în vedere că nu erau întrunite elementele stabilite de Articolul 329.

Guvernul s-a referit la existența unei practici judiciare constante pe marginea ambelor argumente invocate de reclamant, care scutesc instanțele naționale de la necesitatea de a prezenta un răspuns specific în cazul din speță. Totuși, Guvernul nu a citat nici un exemplu de o astfel de practică. În lipsa probelor a unei atare practici judiciare sau a unei alte prevederi legale ce ar contrazice poziția reclamantului, inclusiv comentariul Codului penal prezentat de reclamant, nu se poate spune că instanțele puteau să nu se pronunțe în răspuns la argumentele acestuia, deoarece ele au fost soluționate anterior.

În opinia Guvernului, scopul reclamantului era să obțină interpretarea Curții a prevederilor relevante a legislației naționale. Curtea nu a avut intenția să interpreteze legislația națională sau să verifice corectitudinea interpretării date de instanțele naționale. Cu toate acestea, ea a concluzionat că în speță nu a existat vreo interpretare a instanțelor naționale, exceptând declarația că argumentele reclamantului sunt neîntemeiate și contravin materialelor cauzei. Această declarație este atât de generală, încât nu poate fi inserată în vreo hotărâre, fără a prezenta detalii suplimentare sau motive specifice. În speță, instanțele nu au analizat cum reclamantul, fiind acuzat de înscrierea elevilor în școală privată, a acționat în vreo capacitate oficială sau de ce prejudiciul cauzat a fost suficient pentru a antrena aplicarea Articolului 329, aplicabil unui prejudiciu de cel puțin 10,000 MDL.

Omisiunea instanțelor naționale de a furniza un răspuns la argumentele reclamantului, de asemenea, aparent sunt în conflict cu obligația de a examina fiecare argument invocat într-un apel, după cum este prevăzut expres în Codul de procedură penală. Mai mult ca atât, omisiunea Curții de apel de a furniza vreo motivație în ceea ce privește aplicabilitatea Articolului 329 l-a prevenit pe reclamant de oportunitatea de a înainta un recurs în mod efectiv împotriva condamnării acestuia.

În final Curtea a constatat violarea articolului 13 CEDO, pe motivul absenței unor remedii efective în ceea ce privește condițiile de detenție în Republica Moldova.

Reclamantul a solicitat EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu şi EUR 4,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantului suma de EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu și EUR 1,500 cu titlu de costuri și cheltuieli.

În fața Curții reclamantul au fost reprezentați de către A. Bivol avocat din Chișinău.

Judecătorul LÓPEZ GUERRA a formulat o opinie parțial disidentă la hotărârea în cauză, în ceea ce privește violarea articolului 6 CEDO, considerând că instanțele naționale au examinat în mod corespunzător argumentele reclamantului.

 Hotarîrea integrală în versiunea română o găsiţi accesînd linkul de mai jos.

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-127905