Marunić v. Croaţia - 51706/11

Hotărârea din 28.3.2017 [Secţia a II-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Demiterea imediată a directorului unei companii pentru replica dată în mod public criticilor preşedintelui ei făcute prin intermediul presei: încălcare 

În fapt – Reclamanta era directorul unei companii municipale furnizoare de servicii de utilitate publică. Aceasta fusese demisă imediat din funcţie după ce a făcut câteva declaraţii în presă, în apărarea sa, la o săptămână după ce preşedintele companiei i-a criticat în mod public rezultatele muncii într-un articol de presă. Decizia de a o demite a fost luată pentru că aceasta făcuse declaraţii în faţa presei (privind colectarea ilegală a taxelor pentru parcările de pe terenuri care nu se aflau în proprietatea municipalităţii), declaraţii care prejudiciau reputaţia companiei. Cererile reclamantei privind demiterea ei incorectă au fost respinse de către Curtea Supremă, dat fiind faptul că aceasta a pus compania într-o lumină extrem de proastă şi că ar fi trebuit să se îndoiască de practicile companiei în faţa autorităţilor relevante, nu în faţa presei. 

În procedurile din faţa Curţii, reclamanta s-a plâns de existenţa unei încălcări a dreptului ei de exprimare.

În drept – Articolul 10: Demiterea reclamantei din cauza declaraţiilor sale de presă a interferat cu libertatea ei de exprimare. Ingerinţa fusese prevăzută de lege şi urmărise scopul legitim al protecţiei  reputaţiei sau a drepturilor altora.

Cu privire la caracterul necesar într-o societate democratică al ingerinţei, de vreme ce obligaţia loialităţii, a rezervei şi a discreţiei îi împiedica, în mod normal, pe angajaţi să critice în mod public munca angajatorilor lor, este deosebit de important că în cazul reclamantei mai existase un funcţionar al companiei care a recurs mai întâi la media, criticând în mod public munca reclamantei. În aceste circumstanţe speciale, nu se putea presupune că reclamanta trebuia să păstreze tăcerea şi să nu-şi apere reputaţia în acelaşi mod. Ar însemna să se extindă foarte mult datoria ei de loialitate dacă s-ar cere opusul.

În consecinţă, mai multe criterii care se aplicau în mod normal în cazurile referitoare la libertatea de exprimare la locul de muncă (vezi, de exemplu, Guja v. Moldova [MC], 14277/04, 12 februarie 2008, Nota informativă105; Wojtas-Kaleta v. Polonia, 20436/02, 16 iulie 2009, Nota informativă121; şi Heinisch v. Germania, 28274/08, 21 iulie 2011, Nota informativă143) fie erau inaplicabile, fie aveau o relevanţă limitată pentru cazul reclamantei. În special argumentele Guvernului potrivit cărora reclamanta avusese la dispoziţie alte metode efective, însă mai discrete de protejare a reputaţiei sale şi că aceasta fusese motivată mai degrabă de dorinţa de a-şi proteja imaginea publică, nu de cea de a informa publicul despre probleme de preocupare generală fuseseră, aşadar, irelevante.

Date fiind faptele, declaraţiile reclamantei ca răspuns la cele ale preşedintelui nu au fost disproporţionate şi nu au depăşit limitele criticii permise. În această privinţă, Curtea a notat că (i) activitatea unei companii municipale de utilitate publică era o chestie de interes general pentru comunitatea locală; (ii) declaraţia reclamantei referitoare la colectarea ilegală a taxelor pentru parcare trebuia considerată nu o afirmaţie de fapt, ci o judecată de valoare care avea o bază faptică suficientă, pentru că se putea susţine în mod rezonabil că colectarea taxelor pentru parcările aflate pe terenurile altora era ilegală; (iii) declaraţia sa fusese direct relevantă pentru scopul apărării reputaţiei sale profesionale împotriva a ceea ce aceasta considerase o critică neîntemeiată; şi (iv) apelul ei la efectuarea unui control de audit şi a unei anchete de către organele de urmărire penală nu insinuase faptul că compania fusese angajată în comiterea de infracţiuni, ci urmărise să risipească orice incertitudine referitoare la modul în care administrase compania. În aceste circumstanţe, ingerinţa în libertatea reclamantei la libertatea de exprimare sub forma demiterii sale imediate nu fusese necesară într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei şi a drepturilor companiei.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 1,500 EUR în privinţa prejudiciului moral; nicio compensaţie în privinţa prejudiciului material, de vreme ce dreptul naţional permitea redeschiderea procedurilor în vederea constatării existenţei unei încălcări.