Conferinţa internaţională a barourilor, 2016

Discurs de închidere ţinut în faţa Consiliului Internaţional al Apărătorilor şi Avocaţilor

Lordul Neuberger, Preşedintele Curţii Supreme a Regatului Unit

Edinburgh, 16 aprilie 2016

(sursa: www.supremecourt.uk. Text publicat în baza Licenţei guvernamentale libere pentru informaţiile din sectorul public al Regatului Unit.)

1.  Îmi pare bine că mă aflu la Edinburgh în această dimineaţă. Cum poate cunosc aceia dintre voi care nu sunt din Regatul Unit, Curtea Supremă este o curte competentă pentru întregul teritoriu al Regatului Unit, deşi Scoţia şi Irlanda de Nord au propriile lor sisteme juridice şi judiciare, separate de cele ale Angliei şi Ţării Galilor. Asemenea multor instituţii ale Regatului Unit, Curtea Supremă îşi are sediul la Londra, iar o vizită la Edinburgh îmi face, aşadar, o plăcere deosebită. Nu doar că este unul din marile oraşe ale lumii, ci, ca judecător al Regatului Unit, mă mândresc că există aici, cum a existat de multă vreme, o impresionantă cultură judiciară şi avocaţială.

2.  Apărătorii se bucură de drepturile exclusive de a-i reprezenta pe litiganţi în faţa unui tribunal; ei au parte de un anumit statut în societate şi, cel puţin în anumite domenii ale dreptului, au oportunitatea de a câştiga sume de bani destul de mari. Există o explicaţie. Motivul pentru care apărătorii independenţi au şi se aşteaptă să aibă asemenea privilegii speciale nu se datorează faptului că sunt nişte persoane minunate – deşi unii chiar ar putea fi, iar cel puţin unul dintre aceştia era, atunci când practicam avocatura în Anglia şi în Ţara Galilor. Nu; motivul pentru care apărătorii independenţi beneficiază de privilegii se datorează importanţei fundamentale de a avea apărători independenţi într-o societate democratică civilizată modernă – şi, mai presus de orice, într-o societate care funcţionează în conformitate cu preeminenţa dreptului.

3. Este general acceptat faptul că un judiciar onest, profesionist, respectat şi independent constituie un ingredient esenţial pentru preeminenţa dreptului, care reprezintă unul din cei doi piloni constituţionali principali ai unei societăţi prospere din punct de vedere etic şi economic (celălalt pilon fiind guvernarea democratică). Şi nu are, fireşte, doar o importanţă naţională: într-o lume tot mai globalizată, preeminenţa dreptului manifestă o dimensiune internaţională vitală.

4.  Ceea ce, probabil, este mai puţin apreciat, cel puţin de cei din afara profesiilor juridice, este importanţa constituţională egală a prezenţei unor jurişti oneşti, profesionişti, respectaţi şi independenţi cu prezenţa preeminenţei dreptului. Însă aspectele morale şi economice ale preeminenţei dreptului presupun existenţa unor drepturi şi obligaţii pentru oameni, şi este greşit, de principiu, şi incorect, în practică, să acorzi drepturi şi să impui obligaţii, atât timp cât drepturile şi obligaţiile în discuţie nu pot fi implementate sau nu pot fi constatate de către judecători independenţi. Este greşit şi periculos să le acorzi oamenilor drepturi şi să le impui obligaţii, dacă aceştia nu pot avea parte de o consultaţie adecvată în privinţa existenţei şi întinderii acestor drepturi şi obligaţii, şi nu pot fi reprezentaţi în mod corespunzător în faţa tribunalelor, pentru a lupta pentru drepturile lor sau pentru a se apăra de acuze.

5. Într-o lume în care cresc atât cantitatea, cât şi complexitatea legilor care conferă drepturi şi care impun obligaţii, nevoia consultaţiei imparţiale profesioniste şi a reprezentării în faţa tribunalelor este mai accentuată ca niciodată. Şi nu doar oamenii simpli au nevoie de jurişti profesionişti. Şi noi, judecătorii, avem nevoie de asistenţa unor astfel de jurişti. Complexitatea crescândă a dreptului presupune o dependenţă a judecătorilor de avocaţii de clasă, aceştia ghidându-i spre prevederile legislative şi jurisprudenţa relevante, şi asigurându-i că le sunt prezentate toate argumentele care pot fi înaintate, în mod corespunzător, în faţa unui tribunal.

6. Relaţia dintre judecători şi juriştii profesionişti (în special avocaţii) este, aşadar, foarte importantă. Această relaţie ar trebui să fie una a respectului, a încrederii şi a înţelegerii reciproce, însoţită de un simţ adecvat al distanţei şi al detaşării. Cred că sistemul existent în ţările reprezentate astăzi aici, Zimbabwe, Ţara Galilor, Africa de Sud, Scoţia, Irlanda de Nord, Noua Zeelandă, Namibia, Irlanda, Hong Kong, Anglia sau Australia, este unul pentru care avem toate motivele să ne bucurăm. Nu doar că are fiecare din noi un judiciar puternic şi independent şi o profesie juridică puternică şi independentă, ci şi un sistem care garantează că cele două grupuri, judecătorii şi apărătorii, se înţeleg reciproc. Faptul că în ultima vreme au devenit membri ai judiciarului persoane care au practicat, în majoritatea lor, avocatura, este un mare avantaj. Înseamnă că judecătorii noştri au experienţa şi înţelegerea celeilalte părţi din sala de judecată, cu toate presiunile practicii juridice, şi mai înseamnă că judecătorii noştri au o oarecare experienţă directă şi o înţelegere a lumii reale (dacă există aşa ceva) din afara sălii de judecată.

7. Dar asta nu presupune că sunt împotriva recrutării judecătorilor din alte domenii, cum ar fi mediul academic sau guvernarea. Din contra, cred că limitarea recrutării judiciare, la orice nivel, la foşti practicieni ar trebui descurajată. Diversitatea a fost întotdeauna un scop valoros şi nu ar trebui limitată la categoriile familiare, cum sunt originea etnică şi sexul. Diversitatea în sferele sociale, educaţionale şi profesionale este absolut vitală. Şi nici nu voi exclude elementele care ţin de intrarea timpurie în cariera judiciară. Nu doar că aceasta îmbogăţeşte diversitatea peisajului judiciar, dar o şi extinde, prin atragerea celor care ar putea, altfel, să se îndepărteze de lumea dreptului.

8. Dar nimic din acestea nu diminuează faptul că, atunci când vine vorba despre avocaţi, sistemele noastre generează un produs de înaltă calitate. În prima mea vizită la Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg, am participat într-o dimineaţă la o şedinţă de judecată, înainte de a merge să iau masa cu judecătorii CJUE. Fuseseră judecate, probabil, două cazuri, unul din Spania şi celălalt din Polonia. Ca de obicei, fiecare parte avea la dispoziţie 20 de minute pentru a-şi prezenta cauza, şi fusese ascultată în linişte, după care judecătorii le adresaseră, cred, o întrebare, la care avocaţii nu au răspuns propriu-zis. În timpul prânzului, judecătorii au fost curioşi să-mi afle impresiile, iar eu le-am spus câteva gânduri, sugerând în principal faptul că audierile fuseseră monotone, în sensul că îţi adânceau somnul. După care i-am întrebat pe aceştia dacă nu considerau frustrant, sau poate chiar plictisitor, să îi asculte pe avocaţi, fără să le poată adresa apoi întrebări, să plece, fără a se angaja într-un dialog şi fără a-i ajuta să se concentreze asupra ideilor care interesau curtea. Reacţia a fost un amestec de veselie şi contrariere. Judecătorii amuzaţi au considerat că noi, judecătorii britanici, vorbim prea mult, ceea ce sugera că ar trebui să deprindem virtutea tăcerii. Judecătorii contrariaţi au considerat că ar fi o dovadă a necuviinţei ca un judecător să întrerupă un avocat, şi că noi, judecătorii britanici, nici nu ar trebui să ne gândim la aceasta. Într-adevăr, judecătorul portughez mi-a spus că în ţara sa este considerat greşit ca un judecător să întrerupă un avocat.

9. Discuţia a trecut apoi la un alt plan, dar s-a întors puţin mai târziu la audierile de dimineaţă. Unul dintre judecători a comentat surprinderea mea din timpul ambelor audieri, când toţi avocaţii îşi citiseră concluziile de pe foaie. Nu doar că nu existase pic de spontaneitate: îmi păruse că nu existase nici măcar o încercare de a captiva curtea. Oarecum trişti, judecătorii au admis acest fapt. Mi-au spus că era o practică destul de răspândită şi că o regretau. Unul din ei a menţionat apoi că avocaţii din insulele britanice erau cu toţii şi în mod categoric cei mai buni avocaţi pledanţi din faţa Curţii de la Luxembourg, o idee cu care au căzut de acord şi ceilalţi. Nu m-am putut abţine să nu răspund cu o întrebare retorică: nu credeţi, oare, că avocaţii britanici sunt cei mai buni, pentru că sunt singurii provocaţi şi testaţi în mod constant de către judecătorii în faţa cărora pledează? Cred şi sper că această idee fusese una inspirată şi păruse întocmai. Majoritatea avocaţilor din statele continentului european îmi par a se simţi în largul lor doar în avocatura scrisă, pe când una din cele mai valoroase caracteristici ale tradiţiei noastre este avocatura pledantă.

10. Avocatura pledantă este diferită, chiar foarte diferită de avocatura scrisă, iar cei mai buni avocaţi nu apreciază doar faptul că aceste tipuri de avocatură sunt diferite, ci că sunt şi complementare. În sistemul nostru, concluziile scrise reprezintă baza concluziilor orale, şi este o adevărată artă să îmbini ce-i mai bun din cele două sisteme. Modul în care un avocat combină cele două forme de avocatură depinde de natura chestiunilor cazului particular şi de stilul şi abordarea proprii acestuia. Tot astfel, judecătorii sunt diferiţi în abordările lor. Într-un discurs ţinut acum câţiva ani, am făcut trimitere la faptul că unii judecători citesc cu mare atenţie materialele scrise ale dosarului înainte de şedinţă, pe când alţii adoptă o abordare mai lejeră, lăsând lectura deplină a acestora după audierea susţinerilor orale. Prima categorie, pe care am numit-o a pre-rafaeliţilor, ştiu tot ceea ce este de ştiut despre caz, şi pot adresa întrebări corespunzătoare, însă mare parte din ce au citit se dovedeşte a fi inutil, iar aceştia pot avea o viziune prea rigidă asupra cazului, înainte de începerea procesului. Cea de-a doua categorie, pe care am botezat-o categoria impresioniştilor, pierd mai puţin timp cu cititul şi sunt mult mai deschişi la proces, însă riscă să le vină în minte, după audieri, unele întrebări pe care ar fi trebuit să le adreseze. În acel discurs, am admis în mod pripit că sunt un impresionist, după care am fost pedepsit, pe bună dreptate, cu câteva zile mai târziu, când am deschis ziarul pe care îl citesc în fiecare dimineaţă şi am citit următorul titlu: „Judecătorul de la vârful sistemului judecătoresc al Regatului Unit admite că nu citeşte niciodată materialele unei cauze”. Însă, în ceea ce mă priveşte, scot tot ce-i mai bun din avocaţi atunci când nu am o opinie clară şi preconcepută asupra cazului, înaintea pledoariei orale, deşi acest fapt presupune mai multă muncă după audieri.

11. Dacă rolul lor vital pentru preeminenţa dreptului demonstrează de ce juriştii, în special avocaţii, au parte de privilegii, tot astfel, acest rol presupune că juriştii, şi în particular avocaţii, au responsabilităţi corelative. Una dintre marile probleme privind accesul la consultaţia juridică şi la reprezentarea juridică care se manifestă în domeniul proceselor de drept public şi privat, în orice caz în Regatul Unit, în special în Anglia şi Ţara Galilor, este costul ridicat al activităţii juriştilor împreună cu reducerea bugetului pentru ajutorul judiciar. Ne sunt cunoscute apelurile adresate guvernului de a nu reduce bugetul destinat ajutorului judiciar, ci dimpotrivă, de a-l extinde, acestea reflectând o necesitate evidentă, unii ar spune urgentă. Totuşi, nu doar guvernul are responsabilitatea garantării faptului că cetăţenii simpli beneficiază cu adevărat de accesul la justiţie: ţine şi de profesia juridică şi, aş adăuga, de judiciar.

12.  Nu critic profesia juridică pentru câştigurile mari de care au parte câţiva dintre membrii ei, în nici un caz majoritatea acestora. Dacă vrem să avem o profesie juridică de primă clasă, trebuie ca unii dintre cei mai capabili tineri să devină jurişti practicieni, şi ar fi o dovadă a naivităţii să ne aşteptăm că mulţi tineri dotaţi vor deveni avocaţi, de vreme ce remuneraţiile financiare sunt neînsemnate, deşi, trebuie să adaug, exprimându-mi admiraţia, că există câţiva tineri capabili suficient de dedicaţi socialmente pentru a intra în domeniile mai puţin plătite ale dreptului. Însă, pentru că natura umană este aşa cum este, cele mai căutate profesii juridice după cea de avocat se încadrează, inevitabil, la nivelul mai bine plătit. De vreme ce acest fapt este de înţeles, nu am nici o îndoială că răsplata muncii unui avocat bine plătit şi de succes, în special când o privim raportat la responsabilităţile constituţionale pe care le presupune acest rol, presupune ca avocaţii, şi chiar toţi ceilalţi membri ai profesiei juridice, să facă tot ce le stă în putinţă ca să se asigure că accesul la justiţie nu este doar un slogan, ci o realitate. Scopul final este siguranţa că problemele şi cazurile sunt rezolvate în mod proporţional, iar costurile sunt conforme cu cantitatea sau cu chestiunile în discuţie. Este un scop pe care trebuie să-i urmărească toţi, nu doar avocaţii.

13.  Această idee, potrivit căreia consultaţia juridică şi reprezentarea juridică trebuie să fie la îndemâna cetăţeanului mediu, dă naştere uneia din problemele cu adevărat importante pe care le întâmpină astăzi preeminenţa dreptului. De vreme ce există, aşa cum am spus, un număr însemnat de jurişti care o duc foarte bine din punct de vedere financiar, există cu mult mai mulţi jurişti, în special cei care au de a face cu cauzele penale şi de drept al familiei, ca şi cu chestiunea locuinţelor, a asigurărilor sociale şi altele legate de ajutorul social, care abia dacă îşi îndeplinesc scopul. În acest sens, lumea juridică reprezintă adesea un microcosmos al lumii în general. Numărul cel mai mic al oamenilor bogaţi din întreaga populaţie pot suporta costurile consultaţiilor juridice şi ale reprezentării, iar juriştii care îi consultă şi care îi reprezintă o duc foarte bine. Însă, în orice caz în cazul majorităţii populaţiei Regatului Unit, cel mai mare număr al oamenilor trebuie să lupte ca să agonisească nişte bani, pentru a avea parte de o consultaţie juridică şi de reprezentare, şi descoperă, tot mai mulţi, că nu pot beneficia de ajutorul judiciar.

14. Insuficienţa banilor este una din problemele majore cu care se confruntă astăzi, în multe ţări, preeminenţa dreptului, în general, şi accesul la consultaţiile juridice şi la reprezentare, şi deci profesia juridică, în special. În cele din urmă ar putea fi subminată încrederea publică în preeminenţa dreptului. În unele state, cum e cazul Regatului Unit, acest fapt constituie o problemă dificilă care provoacă mult interes pentru că, din cauza istoriei noastre fericite, considerăm indiscutabilă preeminenţa dreptului şi ignorăm cu dezinvoltură semnele de distrugere ale preeminenţei dreptului. Lecţia, în cazul unor asemenea state, este bine rezumată de următoarele adagii: „preţul libertăţii, şi în particular preţul preeminenţei dreptului, este vigilenţa neîntreruptă” şi „pentru ca răul să triumfe e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Cu alte cuvinte, complacerea generată de deceniile de pace pe plan naţional şi de guvernare democratică periclitează preeminenţa dreptului. În alte state, preeminenţa dreptului este supusă mai pregnant şi mai direct atacului, iar judecătorii şi avocaţii independenţi riscă mai mult decât ignoranţa sau persiflarea, atunci când vorbesc despre preeminenţa dreptului.

15.  Acestea fiind spuse, presiunile economice, asemenea majorităţii provocărilor, au avantajele şi dezavantajele lor. Ele ne fac să analizăm problemele legate de accesul la justiţie şi de proporţionalitate atunci când, dacă nu ar exista o criză financiară, am putea continua nepăsători. Cu siguranţă, nu spun că avantajele sunt la fel de bune pe cât de rele sunt dezavantajele. Totuşi, reducerea fondurilor aplicată în atât de multe domenii legate de preeminenţa dreptului, în general, şi în ceea ce ţine de accesul la justiţie, în particular, ne face să punem la îndoială multe dintre supoziţiile şi practicile noastre comode, ceea ce nu este un lucru rău.

16. Tehnologia ridică o serie de provocări pentru profesia juridică, dar, într-un mod asemănător, oferă multe prin intermediul oportunităţilor. După cum văd, există trei categorii de provocări sau de oportunităţi. Prima este interacţiunea dintre evoluţiile din IT şi cele din dreptul substanţial. Evoluţiile din IT au sporit tensiunile dintre viaţa privată şi libertatea de exprimare, şi pe cele dintre viaţa privată şi supravegherea secretă. CCTV [camerele de supraveghere video, n.tr.] pot identifica locaţiile publice ale persoanelor, iar telefoanele mobile, dispozitivele de urmărire şi GPS-ul permit monitorizarea facilă a deplasărilor. Este uşor să înregistrezi convorbirile purtate la telefonul mobil, în stradă, cu ajutorul unui dispozitiv de interceptare; fotografierea sau filmarea secretă este lipsită de efort, iar tehnologia de recunoaştere facială combinată cu filmarea de la distanţă permite ingerinţele arbitrare în viaţa privată. Dezvăluirile lui Snowden ne-au demonstrat că serviciile de intelligence ale SUA au colectat în mod constant ceea ce o Curte de Apel a SUA a catalogat drept „o neînchipuită cantitate de informaţii … în principal despre întreaga populaţie a Statelor Unite” (şi despre o mare parte din restul lumii) „culese zilnic, în continuu”, informaţii colaţionate şi stocate într-o bază de date. De asemenea, este relativ uşor să se „pescuiască” varii tipuri de informaţii de la surse diferite, care par inofensive în sine, ca să se ofere mult mai multe informaţii despre persoanele noastre, astfel încât mulţi dintre noi să nu se simtă confortabil. Şi în sfera penală, IT-ul a susţinut creşterea numărului fraudelor cibernetice, hărţuirea copiilor de către adulţi şi pornografia ilegală, mare parte din acestea în zona obscură a internetului, diferite de hacking-ul la scară largă.

17. Legislaţia întâmpină dificultăţi în tratarea efectivă a acestor evoluţii fulminante şi s-ar putea să fie nevoie de jurişti şi de tribunale ca să li le facă faţă. Ca jurişti de common law, suntem pătrunşi de ideea că dreptul nu se bazează doar pe principii, şi că latura practică este la fel de importantă. Această tradiţie ar trebui să ne fie utilă atunci când ne confruntăm cu diverse probleme, în calitate de jurişti sau judecători. Totuşi, sugerez că este aproape inevitabil ca evoluţiile din tehnologie să ne schimbe atitudinea în privinţa vieţii private. Dincolo de toate, puteţi analiza modul în care IT-ul ne-a modificat stilurile şi caracterul tuturor aspectelor vieţilor noastre, ca să conchideţi că este foarte probabil să ne afecteze şi valorile. Separat de aceasta, existenţa internetului afectează în mod inevitabil ceea ce poate fi îndeplinit practic în termeni de garantare a vieţii private, iar dreptul nu ar trebui să urmărească niciodată să recunoască sau să implementeze drepturi care nu pot fi implementate în practică.

18. Cea de-a doua provocare/oportunitate pe care o prezintă evoluţiile din IT constă în consecinţele lor practice sau operaţionale. Să luăm, de exemplu, aspecte de bază precum teancurile de documente sau prezentarea lor de către părţi. Cu douăzeci de ani în urmă, copiile fizice ale tuturor documentelor, indiferent dacă erau probe sau legi, constituiau unica formă a materialelor cauzei disponibile pentru judecători, jurişti, părţi şi martori. Acum, cel puţin la Curtea Supremă a Regatului Unit, fiecare recurs trebuie însoţit de un fascicul electronic care conţine toate documentele. Totuşi, suntem într-o fază de tranziţie, pentru că tuturor trebuie să li se asigure copiile fizice ale documentelor. Unii judecători, dar şi unii avocaţi lucrează doar cu copiile fizice, alţii lucrează doar cu copiile electronice, iar alţii cu amândouă. La timpul cuvenit, va fi nevoie să învăţăm să operăm doar cu copiile electronice.

19. Cu privire la prezentarea documentelor de către părţi, această practică a fost revoluţionată, ca urmare a evoluţiei IT. Volumul documentelor electronice care pot fi făcute publice într-un caz particular, dintre care unele trebuie să fie refăcute, depăşeşte cu mult ceea ce ar fi reprezentat volumul copiilor fizice dintr-un caz asemănător de acum treizeci de ani. Utilizarea unor sisteme de căutare electronică tot mai sofisticate face ca identificarea documentelor relevante să fie un exerciţiu mai incitant din punct de vedere intelectual, mai exact şi (sperăm) mai eficient, decât era acum cinci ani. Alte schimbări indicate de evoluţiile din IT sunt, cred, audierile de la o mai mare distanţă prin intermediul transmisiunilor video sau chiar prin Skype şi, probabil, mai multe înregistrări publice ale proceselor din faţa tribunalelor. O altă schimbare majoră, nu atât facilitată de revoluţia din IT, cât cerută de costul proceselor ordinare este soluţionarea on-line a litigiilor, fapt avut în vedere în mod curent de către judecători, profesia juridică, grupurile de utilizatori şi guvernul Angliei şi al Ţării Galilor.

20. Aceste posibile schimbări se îmbină într-o a treia mare provocare/oportunitate pe care o prezintă IT-ul pentru avocaţi, şi anume zguduirea şi/sau slăbirea profesiei juridice, impusă de evoluţiile viitoare din IT. În cartea lor recentă, The Future of the Professions [Viitorul profesiilor], Richard şi Daniel Susskind prezic faptul că, ca efect al Inteligenţei Artificiale şi al internetului, profesia juridică (şi nu doar aceasta) se va schimba mai mult în următorii douăzeci de ani decât s-a schimbat în ultimele două sute, şi că publicul nu va avea nevoie sau nu va dori ca juriştii (sau chiar judecătorii) să funcţioneze aşa cum au făcut-o în ultimul secol. Cunoaştem faptul că munca de rutină s-a automatizat treptat ca rezultat al evoluţiilor informatice. Însă în cartea lor, domnii Susskind sugerează că, indiferent de îndoielile scepticilor, mare parte din munca profesională care presupune expertiză, creativitate sau calităţi personale va putea fi îndeplinită de roboţi sau de Inteligenţa Artificială. Victoriile informatice recente asupra oamenilor în jocul de şah, Go şi jocurile-teste sugerează că nu este vorba despre un concept fantezist şi că există sisteme care depăşesc fiinţele umane în deosebirea zâmbetelor false de cele veritabile. Domnii Susskind subliniază că această posibilă evoluţie presupune implicaţii de ordin etic, dar şi de repartiţie a muncii, chemând la dezbaterea publică a problemei. Însă ideea pe care o susţin astăzi este imensitatea eventualei provocări la adresa profesiei juridice pe care o creează acest posibil domeniu de dezvoltare.

21. Nu vreau să închei pe o notă pesimistă. Nu există nici o garanţie că ameninţarea pe care o prezintă IT-ul la adresa profesiei juridice, amintită de domnii Susskind, se va materializa în fapt, şi chiar dacă se va materializa, ea poate fi cu mult mai redusă decât sugerează aceştia. Oricum, este puţin probabil ca, în cazul în care va avea loc o schimbare majoră, aceasta să se întâmple în curând. Faptul esenţial rămâne că ideea de profesie de avocat independent, de înaltă clasă şi competent este fundamentală pentru preeminenţa dreptului şi este mai adevărată ca niciodată. Într-adevăr, în societatea noastră rapid schimbătoare, complexă, globală este mai adevărată ca niciodată. Dincolo de asta, un sistem juridic lipsit de defecte şi, prin urmare, cu jurişti demni de încredere, care se bucură de încredere şi care oferă consultaţii juridice şi reprezentare în faţa tribunalelor constituie un ingredient esenţial pentru succesul economic, aşa cum a arătat-o Adam Smith acum 200 de ani şi aşa cum au demonstrat-o Lorzii Primari ai Londrei din secolul XXI. În ţări precum Regatul Unit, ţări cu un judiciar de înaltă calitate din care fac parte avocaţi care au intrat aici mai târziu, profesia de avocat manifestă o altă funcţie vitală, şi anume suplinirea judiciarului de vârf. Fără un sistem cu avocaţi de primă clasă, dintre care mulţi sunt pregătiţi să devină judecători, standardul foarte înalt al judiciarului de care ne bucurăm, într-adevăr, în multe din statele reprezentate astăzi aici, şi care nu este pus la îndoială, va dispărea.

22. Aşadar, din aceste motive, o profesie a avocaţilor calificaţi, pregătiţi, experimentaţi, respectaţi şi independenţi, care fac faţă responsabilităţilor pe care le au, reprezintă o valoare foarte preţioasă pentru societatea civilizată modernă. Într-adevăr, este o componentă vitală a unei societăţi civilizate moderne. Îndepliniţi cu toţii o funcţie foarte importantă.