Radomilja și alții v. Croația [MC] - 37685/10 și 22768/12

Hotărârea din 20.3.2018 [MC]

Articolul 35

Articolul 35-1

Perioada de șase luni

Adăugarea tardivă de către reclamanți a motivului perioadei de cincizeci de ani la faptele expuse în cerere, care le modifică substanța: inadmisibilă

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 al. 1 din Protocolul nr. 1

Bunuri

Acțiuni în revendicare a proprietății care vizau bunuri colective dobândite prin prescripția achizitivă: nicio încălcare

În fapt – La 6 aprilie 1941, legislația fostei Iugoslavii a interzis dobândirea proprietății bunurilor sociale prin intermediul prescripției achizitive (sau al uzucapiunii). În 1991, parlamentul croat a revocat această interdicție, iar articolul 388 § 4 din legea din 1996 prevedea că perioada cuprinsă între 6 aprilie 1941 și 8 octombrie 1991 trebuia inclusă în calculul perioadei de achiziție a proprietății bunurilor sociale imobiliare prin intermediul prescripției achizitive. Cu toate acestea, în 1999, Curtea Constituțională a invalidat articolul 388 § 4 din legea din 1996, pentru că efectul său retroactiv și consecințele nefaste pe care le producea asupra drepturilor terților erau neconstituționale.

Instanțele naționale au refuzat să recunoască faptul că reclamanții au dobândit proprietatea terenurilor înregistrate pe numele autorităților locale prin prescripția achizitivă. Legea din 1996 a fixat perioada de prescripție achizitivă la patruzeci de ani pentru bunurile sociale. Cursul acestui termen legal de patruzeci de ani a fost întrerupt la 6 aprilie 1941 și a început să curgă din nou pe data de 8 octombrie 1991. Totuși, reclamanții și predecesorii lor nu posedau terenurile (de o manieră continuă și cu bună-credință), din 1912, fapt care nu le putea permite să îndeplinească condiția termenului legal la data de 6 aprilie 1941.

Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns că, prin respingerea cererilor lor, instanțele naționale au aplicat în mod greșit dreptul intern pertinent, ținând cont la dobândirea proprietății prin prescripția achizitivă de termenul legal de patruzeci de ani, în loc de douăzeci. Potrivit interpretării Curții federale supreme a Iugoslaviei din aprilie 1960, posesorul de bună-credință a unui bun imobil îl poate dobândi prin intermediul uzucapiunii după douăzeci de ani.

În două hotărâri din 28 iunie 2016 (Radomilja și alții v. Croația, 37685/10 și Jakeljić v. Croația, 22768/12), o cameră a Curții a constatat, cu șase voturi la unu, existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolului nr. 1. Urmând abordarea din hotărârea Trgo v. Croația (35298/04, 11 iunie 2009), Camera a ținut cont de perioada cuprinsă între 6 aprilie 1941 și 8 octombrie 1991 și a conchis că pretențiile reclamanților de a fi declarați proprietari ai terenurilor aveau o bază suficientă în dreptul național (articolul 388 § 4 din legea din 1996) pentru a fi calificate ca «valori patrimoniale» protejate de articolul 1 din Protocolul nr. 1. Cu privire la fond, ea a conchis că, cu excepția cazului în care era vorba despre interesele terților, nu era justificată excluderea perioadei cuprinse între 6 aprilie 1941 și 8 octombrie 1991 de la data dobândirii prin uzucapiune a bunurilor aflate în proprietatea socială.

Pe 28 noiembrie 2016, la cererea Guvernului, cazurile au fost trimise la Marea Cameră.

În drept – De vreme ce cele două cereri prezintă fapte și revendicări similare și ridică întrebări identice prin prisma Convenției, Curtea a hotărât conexarea lor.

a) Obiectul cauzei: Obiectul unei cauze «supuse» Curții în exercițiul dreptului de recurs individual se limitează la cererea înaintată de către reclamant, care conține alegații factuale și argumente juridice. În virtutea principiului jura novit curia, Curtea nu este obligată să se limiteze la motivele de drept avansate de către reclamant și poate decide încadrarea juridică a faptelor expuse în cerere prin examinarea acestora prin prisma altor articole sau dispoziții ale Convenției decât cele invocate de reclamant. Totuși, ea nu se poate pronunța în baza unor fapte pe care cererea nu le conține, pentru că acest lucru ar echivala cu pronunțarea dincolo de obiectul cauzei sau cu emiterea unei decizii privind chestiuni care nu au fost «supuse» judecății sale, în înțelesul articolului 32 din Convenție.

Reclamanții și-au formulat cererile inițiale în fața Curții de o manieră mai degrabă generală. Apoi, în revendicările din observațiile prezentate în fața camerei, ei nu au inclus perioada cuprinsă între 6 aprilie 1941 și 8 octombrie 1991. Ei au exclus în mod expres perioada în discuție din revendicările lor conținute în replica față de observațiile Guvernului, în fața Camerei.

Camera a decis să examineze cererile reclamanților și, în particular, problema dacă aceștia se puteau prevala de un bun protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, în lumina hotărârii Trgo v. Croația, care a condus-o la concluzia că pretențiile reclamanților de a deveni proprietari ai terenurilor în discuție aveau o bază suficientă în dreptul național, și anume în articolul 388 § 4 al legii din 1996 privind proprietatea, în varianta sa din 1996. Această concluzie a implicat în mod necesar să se țină cont de perioada cuprinsă între 6 aprilie 1941 și 8 octombrie 1991. Astfel, camera și-a bazat hotărârea pe fapte substanțial diferite de cele care au fost invocate de către reclamanți și s-a pronunțat dincolo de obiectul cauzei, care fusese delimitat prin cererile lor fundamentate pe articolul 1 din Protocolul nr. 1.

În observațiile prezentate în fața Marii Camere, reclamanții au afirmat că nu au urmărit niciodată să excludă din baza factuală a cererilor lor perioada cuprinsă între 6 aprilie 1941 și 8 octombrie 1991, pe când observațiile lor din fața Camerei indicau opusul.

Marea Cameră a considerat că adăugarea tardivă a motivului perioadei mai mari de cincizeci de ani la baza factuală a capătului de cerere referitor la uzucapiune, care se referea la o modalitate de dobândire a proprietății în care este primordial elementul temporal, trebuie analizată ca o modificare a acestui capăt de cerere. În realitate, este o problemă de prezentare în fața Marii Camere a unor capete de cerere noi și distincte. Dacă nu există nimic care să împiedice un reclamant să prezinte un capăt nou de cerere în timpul procedurii din fața Curții, acesta trebuie să satisfacă, ca orice altă cerere, condițiile de admisibilitate.

b) Cu privire la admisibilitate: Procedura internă cu privire la cele două cauze s-a finalizat pe 30 septembrie 2009 și, respectiv, pe 4 octombrie 2011. Capetele de cerere noi și lărgite privind perioada cuprinsă între 6 aprilie 1941 și 4 octombrie 2011 au fost formulate pe 13 februarie 2017, data la care au fost prezentate observațiile reclamanților în fața Marii Camere, cu mult mai târziu decât cele șase luni.

Concluzie: inadmisibilă (depășirea celor șase luni).

c) Cu privire la fond: Articolul 1 din Protocolul nr. 1: Cu privire la aplicarea greșită a dreptului intern pertinent în această cauză de către instanțele naționale, Curtea a reiterat principiul potrivit căruia nu se poate considera că un reclamant se bucură de o creanță suficient de certă când se analizează «valoarea patrimonială» în scopurile articolului 1 din Protocolul nr. 1 atunci când există o controversă cu privire la mdul în care trebuie interpretat și aplicat dreptul național, și că problema dacă acesta respectă prevederile legale reclamă existența unei hotărâri judecătorești.

Cu privire la chestiunile de fapt, Curtea consideră că nu există nimic în acest caz care să contrazică constatările faptelor de către instanțele naționale.

Prin urmare, pretențiile reclamanților de a fi recunoscuți proprietari ai terenurilor în discuție, făcând abstacție de perioada cuprinsă între 6 aprilie 1941 și 8 octombrie 1991, nu au avut o bază suficientă în dreptul intern pentru a fi calificate «bunuri» în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Așadar, garanțiile acordate de această dispoziție nu sunt aplicabile în acest caz.

Concluzie: nicio încălcare (paisprezece voturi la trei).

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.