Având în vedere unele poziții existente în societate și intensificate în ultima perioadă referitoare la prezența unei discriminări pe criteriu de limbă, din partea unor judecători din Republica Moldova care nu admit cererile de chemare în judecată formulate în limba rusă, Curtea Supremă de Justiție subliniază faptul că discuțiile referitoare la accesul în justiție trebuie să se poarte în sfera legislației procesuale, care constituie legislația specială, nu în cea a unor legi generale. Această legislație reglementează în detaliu condițiile de formă care trebuie respectate pentru ca o cerere de chemare în judecată să fie declarată admisibilă.

 

Singurul interpret statal autorizat al condițiilor de admisibilitate este instanța de judecată, care se bucură de garanțiile independenței și imparțialității.

 

Curtea Supremă de Justiție îndeamnă la respectarea rolului constituțional al judecătorilor din Republica Moldova. Ea pune la dispoziția publicului larg rezumatul deciziei Ivanova v. Finlanda, decizie pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și accentuează rațiunile stabilite de către garantul principal al respectării drepturilor omului în Europa.

 

Mihai Poalelungi,

Președintele Curții Supreme de Justiție

 

Ivanova v. Finlanda (dec.) - 53054/99

Decizia din 29.5.2002 [Secția a IV-a]

 

Articolul 6 § 1

Dreptul la un proces echitabil

 

Articolul 14

Interzicerea discriminării

 

În fapt – Reclamanta, cetățean rus născut în 1945 şi care locuieşte în Sankt Petersburg, și-a avut reședința în Finlanda din 1994 până în iunie 1995, când a plecat în Republica Dominicană, de vreme ce îi expirase viza. În iunie 1995, aceasta își lăsase automobilul înmatriculat cu numere rusești într-un depozit vamal din portul Helsinki. La întoarcerea sa în țară, în decembrie 1995, nu a mai găsit automobilul acolo, fiind informată că acesta fusese luat de către o altă persoană.

 

Petiţiile reclamantei formulate în decembrie 1997 și mai 1998 în adresa  Serviciului Vamal al districtului Helsinki şi a autorităţilor portuare nu au avut succes. În august 1998, aceasta s-a adresat prin scrisoare recomandată „Tribunalului orașului Helsinki” şi a intentat apoi o acţiune împotriva Depozitului vamal al portului Helsinki. Făcând referire la încredințarea culpabilă a automobilului ei către persoane pe care nu le-a autorizat în acest sens, ea a cerut, între altele, 500.000 FIM (aproximativ 84.000 EUR) drept compensaţie reprezentând contravaloarea automobilului și a diferitelor echipamente opționale ale acestuia. Reclamanta a afirmat că angajații depozitului nu au verificat cu atenţie identitatea persoanelor care au acţionat din numele ei. Scrisoarea acesteia, redactată în întregime în limba rusă, fusese întitulată Исковое заявление („declaraţie de revendicare”).

 

Ea nu a primit niciun răspuns de la Tribunalul districtual Helsinki, scrisoarea fiind redirecționată către Serviciul vamal. Serviciul vamal a înregistrat scrisoarea pe 9 septembrie 1998. Într-o adresă din aprilie 2000, acesta a informat reclamanta că autoritățile vamale nu erau răspunzătoare de activitatea și de administrarea depozitelor. Această problemă ţinea de autoritățile portuare din orașul Helsinki şi fusese de datoria depozitarului să se asigure că automobilul era returnat proprietarului de drept. Din informaţiile obţinute de către Serviciul Vamal, depozitarul verificase corespondența dintre identitatea persoanei din pașaportul prezentat și identitatea deponentului. Autovehiculul a fost apoi transferat la punctul de control Vaalimaa de la frontiera ruso-finlandeză, fiind predat acelei persoanei după o a doua verificare a paşaportului. Serviciul vamal a sfătuit-o pe reclamantă să ia legătura cu depozitul vamal pentru a verifica dacă automobilul ei fusese predat unei alte persoane.

 

În drept

 

În procedurile din fața Curții, reclamanta s-a plâns, inter alia, de faptul că i s-a refuzat accesul la un tribunal în vederea solicitării de despăgubiri pentru pierderea automobilului său și că a fost discriminată pe criterii de cetățenie (articolele 6 § 1 și 14 din Convenție).

 

Guvernul a considerat că nu au fost epuizate remediile naționale, de vreme ce reclamanta mai putea iniția, în fața Tribunalului districtual Helsinki, o acțiune în despăgubire împotriva depozitului vamal al portului Helsinki. Totuși, această cerere trebuia formulată în finlandeză sau în suedeză.

 

În subsidiar, Guvernul a susținut că cererea din fața Curții este nefondată în mod vădit. Ține în primul rând de autoritățile naționale, în special de tribunale, să rezolve problemele de interpretare ale legislației naționale. Rolul Curții Europene se limitează la stabilirea compatibilității unei asemenea interpretări cu Convenția. Dreptul de acces la un tribunal este supus limitărilor, în special acolo unde sunt în discuție condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni, de vreme ce prin însăși natura lui presupune adoptarea de reglementări de către stat, care se bucură de o anumită marjă de apreciere în această privință. Regulile privind limba în care trebuie redactate cererile depuse la instanțele de judecată sunt concepute să asigure administrarea adecvată a justiției și respectarea principiului certitudinii juridice. Dreptul finlandez interzice examinarea de către un tribunal a documentelor redactate într-o limbă străină.

 

Curtea a reamintit că ţine în primul rând de autoritățile naționale, în special de instanţele de judecată, să rezolve problemele de interpretare a legislaţiei naţionale. Rolul Curţii se limitează la a evalua dacă efectele unei asemenea interpretări sunt compatibile cu Convenția. Curtea a subliniat că aceste rațiuni sunt aplicabile în mod deosebit la interpretarea de către tribunalele naționale a normelor de procedură, cum ar fi termenele de depunere a documentelor sau a contestațiilor.

 

Curtea a notat că regulile privind limba în care trebuie redactate contestațiile sunt concepute, fără îndoială, pentru a asigura administrarea corespunzătoare a justiţiei şi respectarea principiului certitudinii juridice. Totodată, normele în discuție sau aplicarea lor nu trebuie să împiedice justiţiabilii să facă uz de un remediu disponibil.

 

În cazul de față, Curtea a constatat că reclamanta nu a avut parte de nicio hotărâre formală a Tribunalului districtual prin care acţiunea sa să fie declarată inadmisibilă. Nu-i revenea Curții să stabilească dacă acţiunea intentată de către reclamantă îndeplineşte sau nu cerinţele Codului de procedură judiciară. În orice caz, Curtea nu a reţinut existența vreunui indiciu conform căruia Tribunalul nu i-ar fi oferit reclamantei posibilitatea examinării cererii sale. Reclamanta fusese liberă să introducă o nouă acţiune, atât timp cât aceasta era formulată în una din limbile oficiale din Finlanda. Curtea a notat că, deşi reclamanta nu beneficia de un drept absolut la gratuitatea asistenţei juridice, ea putea solicita subvenționarea asistenței, precum şi numirea unui avocat care cunoștea una din limbile oficiale.

În circumstanţele menționate, Curtea nu a considerat că reclamantei i s-a negat accesul la un tribunal, în vederea intentării procedurilor civile. De asemenea, Curtea a constatat lipsa oricărui indiciu potrivit căruia reclamanta a fost discriminată pe criterii de cetățenie.

Concluzie: cerere inadmisibilă (nefondată în mod vădit).

 

© Rezumatul cauzei a fost elaborat de către Direcția drepturile omului și cooperare externă din cadrul Curții Supreme de Justiție. El constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.