Străisteanu şi Agachi v. Republica Moldova – nr. 9204/08

Hotărârea din 1.2.2022 [Secţia a II-a]

 

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament inuman şi degradant

Anchetă efectivă

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

 

Relele tratamente aplicate, precum şi lipsa unei anchete efective cu privire la plângerile de maltratare– încălcare

Măsuri speciale de investigaţie efectuate până la autorizarea lor de către o instanţă – încălcare

Pe 14 februarie 2008, reclamanţii, dl Gheorghe Ion Străisteanu şi dl Viorel Agachi au invocat în fața Curții încălcarea articolului 8 din Convenție, ca urmare a efectuării măsurilor speciale de investigație în privinţa lor în lipsa unei autorizări. Totodată, al doilea reclamant s-a plâns în baza articolului 3 din Convenție, date fiind rele tratamente aplicate în timpul detenției sale și că o anchetă efectivă nu a fost efectuată cu privire la plângerile sale.

În fapt:

I. Reţinerea şi condamnarea reclamanţilor

Primul reclamant, era un om de afaceri binecunoscut și fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1998-2001, a fost fondatorul unei companii private de televiziune şi proprietarul unei reţele de staţii peco. După ce partidul comunist a câștigat alegerile parlamentare din 2001, el s-a retras din politică și a fost nevoit să-și lichideze majoritatea afacerilor sale, inclusiv postul de televiziune și afacerea cu petrolul. Împreună cu familia sa a cumpărat și a luat în arendă teren forestier în afara mun. Chișinău, l-au reamenajat în vederea explorării acestuia în scop de turism și pescuit. Primul reclamant, a susţinut că în 2005 oficialii Guvernului au început să exercite presiuni asupra lui și asupra familiei sale pentru a-i determina să renunțe la proprietatea lor. Faptele referitoare la exproprierea proprietății primului reclamant sunt descrise mai detaliat în cauza Străisteanu și alții v. Moldova (nr. 4834/06, 7 aprilie 2009).

Al doilea reclamant, a fost șoferul și garda de corp al primului reclamant înainte de producerea evenimentelor din prezenta cerere. Acesta a fost condamnat pentru furt în 1997, dar nu a executat pedeapsa în penitenciar.

Pe 20 iulie 2005, ambii reclamanţi au fost arestaţi în Chişinău. Potrivit acestora, colaboratorii de poliție au pus în mașina lor un pachet de substanțe narcotice și trei gloanțe de la o mitralieră. Ulterior, la sectorul de poliție, reclamanții au fost informați că sunt acuzaţi de comiterea mai multor furturi din autoturisme. Al doilea reclamant a fost acuzat și de păstrarea ilegală de droguri și muniție.

În perioada 20 - 29 iulie 2005, în lipsa unui avocat, cel de-al doilea reclamant a făcut șapte declarații, prin care şi-a recunoscut vinovăția cu privire la furturile din șapte autovehicule, menţionându-l pe primul reclamant în calitate de complice. Toate declarațiile erau similare ca text și scrise de aceeași mână.

Pe 22 iulie 2005, al doilea reclamant a fost escortat în instanță pentru examinarea demersului cu privire la aplicarea măsurii de arest preventiv. În timpul şedinţei de judecată, reclamantul a declarat în fața judecătorului de instrucție, a procurorului care se ocupa de cauză și a avocatului din oficiu că fusese maltratat pentru a-şi recunoaşte vina și că, în realitate, a comis furturile singur, fără participareaprimul reclamant.

În perioada 25 iulie - 9 august 2005, cel de-al doilea reclamant, în prezența unui avocat din oficiu, a semnat procesele-verbale cu privire la șapte audieri în privința a șapte episoade de furt. Contrar declarațiilor sale anterioare, el a afirmat că primul reclamant nu participase la cinci dintre furturi și a menționat că a mințit în declarațiile sale inițiale pentru a evita răspunderea penală. În procesele-verbale privind două episoade de furt, primul reclamant era menționat în calitate de complice.

Pe 23 august 2005, primul reclamant a sesizat Procurorul General cu privire la faptul că al doilea reclamant fusese torturat în cadrul Inspectoratului General de Poliție și a solicitat efectuarea imediată a unui examen medical în privinţa acestuia.

Pe 28 august 2005, Procuratura Generală i-a răspuns că nu are competența de a examina plângerea primului reclamant și i-a sugerat să se adreseze judecătorului de instrucție.

Pe 4 octombrie 2005, cel de-al doilea reclamant s-a adresat Avocatului Poporului, declarând că a fost torturat în timpul detenției sale în cadrul Inspectoratului General de Poliție, descriind acţiunile la care fusese supus. Se pare că nu a urmat nicio anchetă oficială în urma acestei plângeri. Ulterior, Avocatul Poporului a prezentat instanței de judecată materiale referitoare la această plângere.

Între timp, dosarul penal a fost trimis pentru examinare la Judecătoria Buiucani, sediul Chișinău. La baza probatoriului erau declaraţiile celui de-al doilea reclamant, înregistrările video şi foto în urma măsurilor speciale de investigație, desfășurate în perioada 28 martie 2005 – 29 iunie 2005.

Pe 20 decembrie 2006, instanţa a dispus examinarea medicală a celui de-al doilea reclamant pentru a stabili dacă acesta a fost supus relelor tratamente în iulie și august 2005.

Pe 16 ianuarie 2007, cel de-al doilea reclamant a fost examinat de către un medic legist care nu a constatat nicio leziune pe corpul acestuia, cu excepția unei cicatrici pe cap.

Pe 22 ianuarie 2007, în baza raportului de expertiză medico-legală din 16 ianuarie 2007 și a declarațiilor colaboratorilor de poliție, care au negat toate învinuirile privind aplicarea relelor tratamente, Procuratura Generală a respins plângerea celui de-al doilea reclamant cu privire la maltratarea sa.

Pe 1 februarie 2007, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a constatat vinovăția reclamanților pe șapte capete de acuzare pentru comiterea infracțiunii de furt şi i-a condamnat la unsprezece, și respectiv doisprezece ani privațiune de libertate. Instanța a respins afirmația reclamanților conform căreia declarația de recunoaștere a vinovăției a celui de-al doilea reclamant a fost obţinută prin constrângere și a constatat că vinovăția ambilor reclamanți, cu privire la toate cele șapte capete de acuzare, era dovedită prin declarațiile făcute de către cel de-al doilea reclamant în timpul audierii care a avut loc între 25 de iulie și 19 august 2005, în prezența unui avocat.

Instanța a admis drept probă şi declarațiile făcute de cel de-al doilea reclamant în lipsa unui avocat și a constatat că, având în vedere respingerea de către Procuratură a plângerii celui de-al doilea reclamant cu privire la rele tratamente, nu existau motive să se îndoiască de veridicitatea declarațiilor.

De asemenea, instanța s-a bazat pe înregistrările video și imaginile foto ale reclamanților și ale autovehiculului acestora efectuate de către colaboratorii de poliție după 7 iunie 2005, în momentul în care măsurile speciale de investigație au fost autorizate în mod corespunzător de către judecătorul de instrucție. Înregistrările efectuate înainte de acea dată nu au fost admise ca probe.

Pe 17 mai 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul reclamanţilor. Reclamanții au declarat recurs, care a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție, pe 3 octombrie 2007.

II. Redeschiderea procedurii penale în privinţa reclamanţilor şi achitarea acestora

Ca urmare a comunicării prezentei cereri Guvernului, pe 21 decembrie 2009, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile definitive din 17 mai și 3 octombrie 2007 și a trimis cauza la rejudecare la Curtea de Apel Chișinău. Rejudecând cauza instanţele de judecată i-au achitat pe reclamanţi.

III. Acțiunile civile înaintate de reclamanţi

Acțiunea civilă înaintată de către primul reclamant

Pe 1 septembrie 2011, primul reclamant a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanțelor și a Procuraturii Generale, solicitând repararea prejudiciul cauzat prin detenția sa ilegală.

Pe 19 martie 2012, Judecătoria Rîșcani mun. Chișinău a admis parțial cererea primului reclamant și i-a acordat acestuia suma de 385.361 MDL cu titlu de prejudiciu material și suma de 500.000 MDL cu titlu de prejudiciu moral.

Pe 19 iunie 2012, Curtea de Apel Chișinău a casat parțial această hotărâre și a micșorat cuantumul prejudiciului moral până la suma de 250.000 MDL.

Pe 6 februarie 2013, Curtea Supremă de Justiție a casat parțial hotărârile instanțelor inferioare și a micșorat cuantumul prejudiciului material la suma de 70.313 MDL și pe cel pentru prejudiciu moral la suma de 80.000 MDL.

Acțiunea civilă înaintată de către cel de-al doilea reclamant

Pe 4 octombrie 2011, cel de-al doilea reclamant a depus cerere de chemare în judecată în temeiul Legii nr. 1545, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul material și moral cauzat acestuia.

Pe 6 aprilie 2012, Judecătoria Rîșcani mun. Chișinău a admis parțial cererea și i-a acordat 211.267 MDL cu titlu de prejudiciu material și 72.000 MDL cu titlu de prejudiciu moral. Această hotărâre a fost menținută de către Curtea de Apel Chișinău pe 13 noiembrie 2012. Pe 11 septembrie 2013, Curtea Supremă de Justiție a dispus rejudecarea cauzei. După ce Curtea de Apel a menținut din nou hotărârea primei instanțe, Curtea Supremă de Justiție a remis cauza la rejudecare de două ori, pe 25 iunie 2014 și 26 august 2015. Unul dintre motivele trimiterii repetate a cauzei la rejudecare era faptul că al doilea reclamant nu fusese achitat de toate acuzațiile, procedura cu privire la un episod fiind încetată pentru expirarea termenului de prescripție şi nu pentru constatarea lipsei vinovăției sale. Părțile nu au informat Curtea cu privire la o altă decizie luată în acea cauză.

La o dată necunoscută, cel de-al doilea reclamant a depus cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat despăgubiri în legătură cu tergiversarea examinării cauzei. Procesul respectiv s-a încheiat pe 1 februarie 2017, instanţele acordându-i 8.000 MDL (372 EUR).Din dosarul cauzei reiese că o acțiune similară cu privire la încălcarea termenului rezonabil de examinare a cauzei, se află pe rol în fața Curții Supreme de Justiție din 21 noiembrie 2016.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție: 

Relele tratamente aplicate celui de-al doilea reclamant în perioada aflării sale în detenție:

În speță, Curtea a reținut că instanțele naționale au stabilit existența „unei bănuieli rezonabile” cu privire la faptul că cel de-al doilea reclamant a fost supus relelor tratamente în timpul detenției sale. Având în vedere probele din dosar, inclusiv înregistrarea video de la audierea sa, precum și plângerile formulate în timpul urmăririi penale, inclusiv materialele obținute de către Ombudsman, Curtea nu a văzut niciun temei să nu fie de acord cu această concluzie. În plus, bazându-se pe constatările Curții Supreme de Justiție, Guvernul a recunoscut în esență că cel de-al doilea reclamant a fost supus relelor tratamente.

Curtea a notat că, Curtea Supremă de Justiție a recunoscut că cel de-al doilea reclamant a fost supus relelor tratamente, fapt care a condus la achitarea sa.

Cu toate acestea, Curtea a considerat că aceste constatări nu pot fi suficiente pentru a-l lipsi pe cel de-al doilea reclamant de statutul său de victimă în ceea ce privește această plângere, cu excepția cazului în care, pe lângă această recunoaștere, i se acordă o satisfacție echitabilă suficientă. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că din octombrie 2011, cel de-al doilea reclamant a solicitat repararea prejudiciului în cadrul unei acțiuni civile și că, aparent, cauza este încă pendinte în fața instanțelor. Mai mult, cel de-al doilea reclamant a înaintat alte două acțiuni solicitând repararea prejudiciului pentru neexaminarea cauzei într-un termen rezonabil. În ciuda acestor noi acțiuni în instanță, procedurile din 2011, privind repararea prejudiciului pentru relele tratamente la care a fost supus reclamantul, se aflau încă pe rol în fața instanțelor naționale. Prin urmare, reiese că, în cazul celui de-al doilea reclamant, remediul prevăzut de Legea nr. 1545 nu a fost unul efectiv. Astfel, Curtea a concluzionat că reclamantul poate pretinde în continuare că este victima încălcării articolului 3 din Convenție.

Obligația de a efectua o anchetă efectivă:

Curtea s-a referit la propria sa jurisprudență cu privire la obligația statului de a desfășura o anchetă efectivă cu privire la relele tratamente aplicate de către agenții statului. În speță, abia după comunicarea cauzei Guvernului și redeschiderea procedurii penale în privința reclamanților, procuratura a inițiat urmărirea penală cu privire la plângerea celui de-al doilea reclamant privind aplicarea relelor tratamente. Mai mult, urmărirea penală a fost încetată din lipsă de probe. Totuşi, Curtea a considerat că, la aproximativ cinci ani de la producerea evenimentelor, trecerea timpului a făcut dificilă obținerea probelor cu privire la aplicarea relelor tratamente. Un exemplu relevant, în prezenta cauză, a fost ordonanța procurorului prin care s-a dispus examinarea medico-legală a celui de-al doilea reclamant, la aproximativ un an și jumătate de la presupusele rele tratamente. Nu este deloc surprinzător faptul că o dovadă privind aplicarea relelor tratamente nu a putut fi constatată după o perioadă de timp atât de mare.

Simplul refuz al autorităților competente de a iniția urmărirea penală cu privire la acuzații credibile de aplicare a relelor tratamente în timpul detenției este un indiciu al nerespectării de către stat a obligației care îi revine în temeiul articolului 3, de a efectua o anchetă efectivă (Lyapin v. Rusia, nr. 46956/09, §§ 128-40, 24 iulie 2014 și Razzakov v. Rusia, nr. 57519/09, § 60, 5 februarie 2015). O anchetă efectivă cu privire la acuzațiile de maltratare în privința celui de-al doilea reclamant a început abia în 2010, la aproximativ cinci ani de producerea evenimentelor. Acest lucru a afectat posibilitatea de a cumula probe și, astfel, a subminat eficacitatea anchetei.

Curtea a menționat că întârzierea semnificativă în pornirea urmăririi penale însoțită de lipsa oricăror informații din partea Guvernului cu privire la rezultatele anchetei inițiate în cele din urmă în 2010, au fost suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că în prezenta cauză nu a avut loc o anchetă efectivă cu privire la relele tratamente aplicate celui de-al doilea reclamant.

Astfel, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție și sub aspect procedural.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenţie:

Curtea a reiterat că o serie de elemente sunt relevante pentru a aprecia dacă viața privată a unei persoane este afectată de măsuri realizate în afara domiciliului său sau spațiului său de lucru privat. Întrucât există situații în care persoanele, în cunoștință de cauză sau în mod intenționat, se implică în activități care sunt sau pot fi înregistrate sau raportate în mod public, așteptările rezonabile ale unei persoane în ceea ce privește respectarea vieții private pot reprezenta un factor important, însă nu neapărat decisiv în cadrul evaluării (PG și JH v. Regatul Unit, nr.44787/98, § 57, CEDO 2001-IX; Bărbulescu v. România [MC], nr.61496/08, § 73, 5 septembrie 2017 și Antović și Mirković v. Muntenegru, nr.70838/13, § 43, 28 noiembrie 2017). În ceea ce privește monitorizarea acțiunilor unei persoane utilizând dispozitive fotografice sau video, instituțiile Convenției au considerat că monitorizarea acțiunilor și mișcărilor unei persoane fizice într-un loc public utilizând un dispozitiv fotografic care nu înregistra date vizuale nu constituie în sine o formă de ingerință în viața privată (Herbecq și Asociația „Ligue des Droits de l'Homme” v. Belgia, nr. 32200/96 și 32201/96, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, Deciziile și Rapoartele 92-B, p. 92 și Perry, citată mai sus, § 41). Totuşi, se poate vorbi despre viață privată atunci când date cu caracter personal, în special imagini ale unei persoane identificate, sunt colectate și înregistrate în mod sistematic sau permanent (Peck v. Regatul Unit, nr. 44647/98, §§ 58-59, CEDO 2003‑I; Perry, citată mai sus, §§ 38 și 41 și Vukota-Bojić v. Elveția, nr. 61838/10, §§ 55 și 59, 18 octombrie 2016). După cum a subliniat Curtea în această privință, imaginea unei persoane constituie unul din principalele atribute ale personalității sale, deoarece exprimă caracteristicile unice ale persoanei și îi permite să se distingă de semenii săi. Dreptul fiecărei persoane la protecția imaginii sale este astfel una dintre componentele esențiale ale dezvoltării personale și presupune dreptul de a controla utilizarea acestei imagini. În timp ce, în majoritatea cazurilor, un astfel de drept implică posibilitatea unei persoane de a refuza publicarea imaginii sale, acesta acoperă, de asemenea, dreptul unei persoane de a nu fi de acord cu privire la înregistrarea, păstrarea și reproducerea imaginii de către altă persoană (Reklos și Davourlis v. Grecia, nr.1234/05, § 40, 15 ianuarie 2009, De La Flor Cabrera v. Spania, nr.10764/09, § 31, 27 mai 2014, și López Ribalda și alții v. Spania [MC] , nr.1874/13 și 8567/13, § 89, 17 octombrie 2019).

Cu privire la cauza de față, Curtea a menționat că deși reclamanții au fost fotografiați și filmați în locuri publice, era clar că aceștia au fost vizați în mod specific, iar imaginile și înregistrările video au fost păstrate. Prin urmare, Curtea a concluzionat că a existat o ingerință în viața privată a celui de-al doilea reclamant ca urmare a unei astfel de înregistrări.

Curtea a reiterat, de asemenea, că expresia „în conformitate cu legea”, așa cum este folosită în al doilea paragraf al articolului 8, impune ca măsura aplicată să aibă atât un temei în dreptul național, cât și să fie compatibilă cu statul de drept, care este în mod expres menționat în Preambulul Convenției și inerentă obiectului și scopului articolului 8. (Roman Zakharov v. Rusia [MC], nr. 47143/06, §§ 228-230, CEDO 2015, cu referințe suplimentare, și Tortladze v. Georgia, nr.42371/08, § 50, 18 martie 2021).

Curtea a observat că, conform legislației RM, măsurile speciale de investigație care afectează viața privată a persoanelor ar putea fi efectuate numai cu autorizarea unui judecător de instrucție. În cauza de față, judecătorul de instrucție a autorizat astfel de măsuri pe 7 iunie 2005, însă cu toate acestea, măsurile de supraveghere au fost efectuate și înainte de această dată. În lipsa oricăror informații din partea părților cu privire la existența unei alte autorizații din partea unui judecător de instrucție de a efectua măsuri speciale de investigație anterior deciziei din 7 iunie 2005, este evident că supravegherea care a avut loc anterior acestei dăți a fost contrară articolul 303 din Codul de procedură penală.

Astfel, Curtea a concluzionat că ingerința în drepturile celui de-al doilea reclamant în baza articolului 8 din Convenție nu a fost „prevăzută de lege”. În astfel de circumstanțe, nu a fost necesar ca Curtea să examineze proporționalitatea ingerinței.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în privința celui de-al doilea reclamant.

Curtea i-a acordat celui de-al doilea reclamant suma de 24000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Concluzie (unanimitate): încălcarea articolului 3 şi 8 din Convenție în privinţa celui de-al doilea reclamant.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Străisteanu şi Agachi v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă