Filat v. Republica– nr. 11657/16

Hotărârea din 7.12.2021 [Secția a II-a] 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Articolul 6-2

Prezumția nevinovăției

Afirmaţiile expuse de către înalţii oficiali în şedinţa plenară a Parlamentului nu au constituit o pronunţare cu privire la vinovăţia reclamantului – neîncălcare

Pe 8 decembrie 2015, reclamantul, dl Vladimir Filat, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție, dat fiind lipsa unui remediu prin care să fie verificată legalitatea arestului preventiv dispus după condamnarea sa de către prima instanță. De asemenea, el a invocat încălcarea articolul 6 § 2 din Convenție, dreptul la prezumția de nevinovăție, din cauza declarațiilor făcute de către Președintele Parlamentului și Procurorul General în timpul ședinței Parlamentului din 15.10.2015, atunci când fusese examinată chestiunea ridicării imunității parlamentare a reclamantului.

În fapt:

În perioada 2009 - 2013, reclamantul a fost Prim-ministru al Republicii Moldova. Din 2014 acesta a deținut mandatul de deputat.

Pe 13 octombrie 2015, Procurorul General al Republicii Moldova a inițiat urmărirea penală în privința reclamantului, care era bănuit de comiterea infracțiunii de corupere pasivă și trafic de influență. Decizia se baza pe denunțul făcut cu o zi înainte de un cunoscut om de afaceri, I.Ș., care a susținut că în perioada 2010-2014 i-a oferit mită reclamantului.

Pe 14 octombrie 2015, Procurorul General a solicitat Președintelui Parlamentului Republicii Moldova să inițieze procedura de ridicare a imunității parlamentare a reclamantului.

Pe 15 octombrie 2015, în cadrul ședinței plenare a Parlamentului deputații au decis ridicarea imunității reclamantului și, în aceeași zi, reclamantul fusese reținut.

Ulterior, judecătorii au dispus aplicarea măsurii de arest preventiv în privința reclamantului.

Printr-o decizie din 17 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată sesizarea unui grup de deputați, care susținea că decizia Parlamentului cu privire la ridicarea imunității reclamantului a încălcat prezumția de nevinovăție a acestuia.

Pe 27 iunie 2016, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău l-a condamnat pe reclamant la nouă ani de închisoare pentru corupere pasivă și trafic de influență. Totodată, instanța a decis prelungirea măsurii de arest preventiv până când sentința urma să devină definitivă.

Reclamantul a depus apel împotriva sentinței, însă nu a depus niciun recurs pentru ca o instanță să verifice legalitatea măsurii de arest preventiv dispusă în privința sa după condamnarea de prima instanță.

Prin decizia din 11 noiembrie 2016 a Curții de Apel Chișinău a fost confirmată vinovăția reclamantului, precum și pedeapsa stabilită de prima instanță. Curtea de Apel a reținut că perioada de arest preventiv aplicată reclamantului, cuprinsă între 15 octombrie 2015 până pe 11 noiembrie 2016 a fost inclusă în termenul de executare al pedepsei.

Pe 22 februarie 2017, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului și a menținut deciziile instanțelor inferioare.

În drept:

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție:

Pentru a trece la analiza sa în baza articolului 5 § 4 din Convenție, Curtea a considerat că este necesar să precizeze, în primul rând, care temei dintre cele enumerate la literele a)-f) ale articolului 5 § 1 din Convenția a reglementat detenția reclamantului în cursul procedurii de apel.

Curtea a reiterat că articolul 5 § 1 litera a) din Convenție permite detenția unei persoane „după condamnarea sa de către o instanță competentă” și că, prin „condamnare”, în sensul articolului 5 § 1 a), trebuie înţeles ca semnificând atât o constatare a vinovăţiei după ce s-a stabilit conform legii că a existat o infracţiune, cât şi dispunerea unei pedepse sau a altei măsuri privative de libertate (Del Río Prada v. Spania [MC], nr.42750). / 09, § 123, CEDO 2013). De asemenea, Curtea a menționat principiile generale rezumate în cauza Ruslan Yakovenko v. Ucraina (nr.5425/11, §§ 46, 47 și 51, CEDO 2015).

Cu privire la circumstanțele prezentei cauze, Curtea a observat că părțile sunt în dezacord cu privire la faptul dacă detenția reclamantului pe parcursul procedurii în apel a constituit sau nu un arest preventiv în baza legislației naționale. Curtea a reținut că, desigur Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia sa din 23 februarie 2016, că arestul preventiv încetează în momentul pronunțării sentinței de condamnare a justițiabilului de către prima instanță. Totuși, Curtea a constat că instanțele naționale, care sunt în principiu mai bine plasate decât aceasta pentru a interpreta și aplica legislația națională, au considerat fără echivoc că privarea de libertate a reclamantului pe parcursul procedurii de apel constituie o măsură preventivă.

Cu toate acestea, Curtea a observat că, în conformitate cu jurisprudența sa, această detenție a reclamantului intră în sfera de aplicare a articolului 5 § 1 a) din Convenție, întrucât era asemănătoare cu o altă măsură privativă de libertate, impusă după condamnarea de către o instanță competentă (Ruslan Yakovenko, § 51). De asemenea, Curtea a reținut că decizia primei instanțe de a motiva detenția în baza articolului 176 CPP nu pare a fi arbitrară și că nu se mai pune nicio întrebare cu privire la legalitatea detenției reclamantului în baza articolul 5 § 1 a) din Convenție.

Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, în cazul detenției în urma unei „condamnări de către o instanță competentă”, în sensul articolului 5 § 1 litera a) din Convenție, controlul impus de art. 5 § 4 din Convenție este inclus în hotărâre și că această dispoziție nu necesită un control separat al legalității detenției (De Wilde, Ooms și Versyp v. Belgia, 18 iunie 1971, § 76, Seria A nr.12, Etute v. Luxemburg, nr 18233/16, § 25, 30 ianuarie 2018, și D.C. v. Belgia, nr 82087/17, § 121, 30 martie 2021). De asemenea, Curtea a făcut referire la excepțiile de la această regulă, astfel cum sunt enunțate în cauza Stollenwerk (§ 36).

În speță, Curtea a reținut că, după condamnarea reclamantului de către prima instanță pe 27 iunie 2016, aliniatul (11) al articolului 186 CPP în redacția veche a fost în vigoare încă o lună. Această prevedere - care a lărgit sfera de aplicare a măsurii de arest preventiv în cadrul examinării cauzei penale în apel - nu a fost însă pusă în aplicare în prezenta cauză. În acest sens, Curtea a acordat o atenție sporită faptului că articolul 186 aliniatul (11) CPP a reprezentat un standard de referință în ceea ce privește dispozițiile care au fost parțial invalidate de către Curtea Constituțională pe 23 februarie 2016 și, mai ales, că instanța superioară a menționat, cu privire la această dispoziție, că nu era necesară prelungirea arestului preventiv în procedura de apel. Prin urmare, Curtea a subliniat că dispoziția invocată era caducă ca urmare a deciziei Curții Constituționale și a constat că datele de care dispune nu indică existența unei jurisprudențe naționale contrare. În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că, în speță, neaplicarea articolului 186 aliniatul (11) CPP, în redacția sa anterioară, nu părea a fi arbitrară sau în mod vădit irațională. În continuare, Curtea a reținut că reclamantul nu a declarat niciun recurs pentru a efectua controlul de legalitate a aplicării în privința sa a arestului preventiv în perioada în care redacţia veche a acestui articol era încă în vigoare. Mai mult, Curtea nu poate concluziona că judecătorii erau obligați să efectueze din oficiu un astfel de control, în baza vreunei prevederi din CPP.

Prin urmare, Curtea a reținut că legislația națională, așa cum a fost interpretată și aplicată de instanțele naționale, nu mai oferea reclamantului, la data evenimentelor, aceleași drepturi procesuale acordate persoanelor aflate în arest preventiv până la pronunțarea sentinței de condamnare de către prima instanță. De asemenea, Curtea a constatat că, chiar dacă detenția persoanei în timpul judecării apelului era considerată o măsură provizorie, legislația națională nu mai prevedea, la acel moment, nicio procedură specifică suplimentară cerințelor prevăzute de articolul 5 § 4 din Convenție. Astfel, Curtea a considerat că garanțiile oferite de această dispoziție nu pot fi invocate cu privire la detenția reclamantului pe parcursul examinării cauzei în ordine de apel (Kasilov v. Rusia). , nr 2599/18, § 37, 6 iulie 2021).

În consecință, Curtea a considerat că prezenta plângere este vădit nefondată și că trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție:

Curtea a constatat că plângerea formulată de către reclamant în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, privind nerespectarea procedurii de ridicare a imunității parlamentare, este una nouă și distinctă de cea invocată în baza aceluiași articol în plângerea sa inițială. Curtea a reținut că procedurile la nivel național s-au încheiat pe 15 octombrie 2015 și că această nouă plângere, invocată în observațiile reclamantului din 6 ianuarie 2021, a fost adresată Curții peste termenul de șase luni.

Curtea a reiterat că regula celor șase luni, enunțată în articolul 35 § 1 din Convenție, este o normă de ordine publică care trebuie aplicată din oficiu (Merabishvili v. Georgia [MC] ], nr.72508 / 13, § 247, 28 noiembrie 2017).

În consecință, plângerea formulată de reclamant în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, care se referă la pretinsa nerespectare a procedurii de ridicare a imunității parlamentare, a fost declarată inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de 6 luni și, prin urmare, a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Referitor la restul plângerii formulate de către reclamant în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, cu privire la afirmaţiile făcute de către Procuror, precum și de Președintele Parlamentului în ședința plenară a Parlamentului din 15 octombrie 2015, despre care reclamantul pretinde că au constituit declarații de vinovăție, Curtea a considerat că nu este vădit neîntemeiată sau inadmisibilă pentru un alt motiv menționat la articolul 35 din Convenție, motiv din care a fost declarat admisibil.

Curtea a reținut că declarațiile contestate au fost făcute în cadrul procedurilor în fața Parlamentului Republicii Moldova, chemat să decidă dacă probele prezentate de Procuratura Generală permit ridicarea imunității parlamentare a reclamantului.

Cu privire la declarațiile verbale ale Procurorului General în cadrul acestei ședințe, Curtea a considerat că singurul aspect care putea ridica anumite semne de întrebare se referea în special la existența în privința reclamantului a „probelor concludente privind implicarea acestuia în frauda bancară”. Cu toate acestea, Curtea a admis că declarațiile respective puteau fi interpretate ca o modalitate simplă, pentru Procurorul General, de a indica asupra faptului că dosarul conținea probe suficiente pentru a deferi reclamantul justiției și, prin urmare, pentru a justifica cererea sa de ridicare a imunității reclamantului (Daktaras v. Lituania, nr. 42095/98, § 44, CEDO 2000-X, și Butkevičius v. Lituania, nr. 48297/99, § 52, CEDO 2002-II (extrase)).

Totodată, Curtea nu a considerat că utilizarea expresiilor „fraudă bancară” și „frauda de la banca E” ar fi problematice în prezenta cauză în măsura în care acuzațiile aduse împotriva reclamantului au avut legătură parțial și cu pretinsa preluare ilegală a băncii E. de către I.Ș.. Mai mult, Curtea nu a putut ignora declarația Procurorului General, că era de competența instanțelor să se pronunțe cu privire la vinovăția reclamantului. Aşadar, ţinând cont de contextul acestora și de toate afirmaţiile făcute de către Procurorul General în ședința Parlamentului, Curtea nu a considerat că scopul sau rezultatul acestora a fost de a pune în discuție prezumția de nevinovăție a reclamantului.

Referitor la citirea de către Președintele Parlamentului a demersului Procurorului, Curtea a observat în special că au fost folosite următoarele expresii: „[reclamantul] a extorcat și primit de la I.Ș. (...) peste 60 milioane USD „și” urmărind scopul de a primi ilegal bani, servicii și alte bunuri și beneficii (...), [reclamantul] a solicitat și primit de la I.Ș. (...) mai mult de 190 milioane USD ”.

Curtea a reținut că aceste expresii nu au fost cuvintele proprii ale Președintelui Parlamentului, ci se conțineau în demersul scris al Procurorului General. Astfel, Curtea a considerat că acestea nu pot fi disociate de celelalte afirmații ale ultimului, care trebuie examinate în ansamblu. Totuși, Curtea a acordat o atenție sporită faptului că atât Procurorul General cât și Președintele Parlamentului au declarat ulterior, în cadrul ședinței, că subiectul discuțiilor viza ridicarea imunității și nu vinovăția reclamantului. Ținând cont de contextul cauzei, Curtea a considerat că aceste declarații puteau înlătura orice îndoieli cu privire la sensul real al expresiilor contestate de către reclamant.

Curtea a constatat că aceste expresii nu aveau scopul să confirme vinovăția reclamantului, ci să susțină afirmaţiile făcute de către Procurorul General în fața deputaților potrivit căruia probele acumulate pe parcursul anchetei justificau ridicarea imunității reclamantului (Daktaras, § 44, și, în contextul procedurilor ulterioare unei achitări, Müller v. Germania, nr.54963 / 08, §§ 51-52, 27 martie 2014, și NA v. Norvegia, nr.27473 / 11 , § 48, 18 decembrie 2014).

Astfel, Curtea a constatat că atât declarațiile făcute de Procurorul General în ședința Parlamentului din 15 octombrie 2015, cât şi cele ale Președintelui Parlamentului, nu au încălcat dreptul reclamantului de a fi prezumat nevinovat până la probarea vinovăției sale.

În consecință, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): neîncălcarea articolului 6 § 2 din Convenție.

© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Filat v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă