Coliban v. Republica Moldova și Federația Rusă – 5216/13

Hotărârea din 30.11.2021 [Secția a II-a]

Articolul 3

Interzicerea torturii

Tratament degradant și inuman

Articolul 5

Dreptul la libertate și la siguranță

Articolul 5-1

Arest și detenție legală

Articolul 10

Libertatea de exprimare

Articolul 13

Dreptul la un remediu efectiv

Pe 18 ianuarie 2013, reclamantul, dl Alexandru Coliban, a sesizat Curtea invocând încălcarea articolului 3 din Convenție date fiind condițiile de detenție inumane și degradante, de asemenea, reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție invocând detenția sa ilegală. Totodată, reclamantul s-a plâns în baza articolului 10 din Convenție, invocând că i-a fost încălcat dreptului la libertatea de exprimare precum și lipsa unui remediu efectiv cu privire la plângerile sale, invocând încălcarea articolului 13 din Convenție.

În fapt

Reclamantul, fiind agent de publicitate a fost angajat în campania electorală din 2011 pentru alegerea președintelui „RMN”, să organizeze distribuirea pliantelor critice în privința unuia dintre candidați, care în cele din urmă a fost ales în calitate de președinte.”.

Pe 23 octombrie 2011, reclamantul a fost reținut și acuzat de calomnie și de încălcarea dreptului altora de exercitare liberă a dreptului la vot. Acesta a fost eliberat trei zile mai târziu și reținut din nou pe 9 iunie 2012.

Pe parcursul procedurii, președintele ales al „RMN”, E. Șevciuc, având calitatea procesuală de victimă, a solicitat examinarea cauzei reclamantului într-o procedură specială fără proces de judecată și aplicarea unei pedepse de trei ani și șase luni privațiune de libertate.

Pe 9 octombrie 2012, reclamantul a fost în cele din urmă condamnat de „Curtea Supremă a RMN”, la doi ani și șase luni privațiune de libertate, pentru încălcarea dreptului altora de a-și exercita liber dreptul la vot,.

Pe 27 iunie 2013, reclamantul a fost eliberat din detenție după ce a fost grațiat de către președintele „RMN”.

Pe 5 decembrie 2012 și respectiv pe 25 februarie 2013, Biroul politici de Reintegrare a Republicii Moldova a informat-o pe mama reclamantului despre eforturile întreprinse, inclusiv relațiile diplomatice cu reprezentantul „RMN” în procesul de reglementare transnistreană, cu Delegația UE în Moldova, Misiunea OSCE în Moldova și expertul ONU în domeniul drepturilor omului, Thomas Hammarberg, precum și vizita efectuată de reprezentanții OSCE în penitenciarul unde se afla reclamantul. Autoritățile din RM au solicitat în repetate rânduri informații de la administrația penitenciarului din „RMN” despre locul în care se află reclamantul și motivele detenției sale.

Ca urmare a unui recurs în anulare declarat de către avocatul reclamantului, pe 26 noiembrie 2013, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a casat hotărârile instanțelor „RMN” pronunțate în privința reclamantului. Instanța superioară a constatat că instanțele „RMN” erau neconstituționale și, prin urmare, nu puteau să-l condamne în mod legal pe reclamant, astfel cauza reclamantului a fost remisă Procuraturii Generale a Republicii Moldova pentru a întreprinde măsurile necesare.

Pe 8 august 2012, autoritățile din RM au inițiat urmărirea penală cu privire la răpirea reclamantului. Pe 24 iulie 2014, a fost inițiată o altă urmărire penală cu privire la uzurparea puterii în stat de către funcționarii „RMN” care l-au condamnat și l-au reținut pe reclamant. Guvernul Republicii Moldova a susținut că aceste proceduri au fost conexate ulterior, iar pe 4 august 2015 au fost suspendate până la identificarea făptuitorilor.

Pe 12 martie 2013, Secția Consulară a Ambasadei Federației Ruse în Republica Moldova a informat-o pe mama reclamantului că are competența de a interveni numai în cazul cetățenilor Federației Ruse iar pe 25 aprilie 2013, Ambasada a informat-o pe mama reclamantului că cererile acesteia au fost transmise spre examinare Ministerului Afacerilor Externe al „RMN”.

În drept

Cu privire la jurisdicție:

Curtea a reamintit că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în temeiul articolului 1 din Convenție cu privire la acțiunile și faptele referitoare la regiunea Transnistreană a Moldovei au fost enunțate în cauzele Ilașcu și alții (§§ 311-319), Catan și alții (§§ 103-07) și Mozer (§§ 97-98).

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertățile garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Curtea nu a găsit niciun temei de a diferenția prezenta cauză de cele menționate supra. Mai mult, a notat că Guvernul Republicii Moldova nu se opune aplicării unei abordări similare în cauza de față. Prin urmare, a constatat că Republica Moldova exercită competență jurisdicțională în sensul articolului 1 din Convenție, dar că responsabilitatea sa pentru actele reclamate trebuie evaluată în lumina obligațiilor pozitive menționate mai sus (Ilașcu și alții, § 335)

Curtea a conchis deja în cauza Ilașcu și alții că autoritățile Federației Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, § 382). De asemenea, Curtea a constatat, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană, că până cel puțin în septembrie 2016 (Eriomenco v. Republica Moldova și Rusia, nr. 42224/11, § 72, 9 mai 2017), „RMN ” a fost în măsură să existe în continuare și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept în regiune, doar datorită sprijinului militar, economic și politic al Rusiei (a se vedea Ivanțoc și alții, nr. 23687/05, § § 116-120, 15 noiembrie 2011; Catan și alții, citată mai sus, §§ 121-122; și Mozer, citată mai sus, §§ 108 și 110). Curtea a concluzionat în cauza Mozer că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu puternic că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, reclamantul a intrat sub jurisdicția acelui stat în temeiul articolului 1 din Convenție (Mozer, citat mai sus, §§ 110-111).

Curtea a concluzionat că reclamantul, în prezenta cauză, s-a aflat sub jurisdicția Federației Ruse în temeiul articolului 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului prevăzute de articolul 3 din Convenție. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, precum și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamantului în mod individual (Mozer, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei, de restabilire a controlului, Curtea a constatat în cauza Mozer că, începând cu ostilităţile din 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile cu putinţă (Mozer, § 152). Evenimentele de care s-a plâns reclamanta au avut loc în perioada 2011-2013. Curtea a notat că nici una din părți nu au prezentat nicio dovadă care să demonstreze că Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția cu privire la regiunea Transnistreană în perioada când s-au petrecut evenimentele, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea constatată în cauza (Mozer § 152).

Cu privire la cel de-al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea a constatat în cauza Ilașcu și alții (§§ 348-352) că Republica Moldova nu a respectat pe deplin obligațiile sale pozitive, în măsura în care din mai 2001 nu a întreprins toate măsurile de care dispunea în cursul negocierilor cu „RMN” și autoritățile ruse pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. În cazul de față, reclamantul a susținut că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, deoarece ancheta penală inițiată nu a fost una eficientă pentru protejarea drepturilor acestuia și pentru că, din martie 2017, poziția președintelui Republicii Moldova a fost ambiguă cu privire la autoritățile „RMN”.

Curtea a considerat că autoritățile moldovenești nu dispuneau de mijloace reale de a garanta respectarea drepturilor lui R. pe teritoriul „RMN” (a contrario, Pocasovschi și Mihaila v. Republica Moldova și Federaţia Rusă, nr.1089 / 09, § 46, 29 mai 2018). Mai mult ca atât, autoritățile nu au putut examina în mod corespunzător plângerile cu privire la privarea de libertate.

O anchetă privind actele ilegale ale autorităților „RMN” a fost inițiată, dar a trebuit să fie suspendată din cauza absenței cooperării din partea Regiunii Transnistrene, ceea ce a făcut imposibilă desfășurarea unei urmăriri penale corespunzătoare. Mai mult, sentința de condamnare a reclamantului emisă de către instanțele „RMN” a fost casată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova.

Curtea a constatat că evenimentele cauzei s-au produs până în 2013 și, prin urmare, nu a fost necesar să examineze argumentele reclamantului referitoare la conduita autorităților din Republica Moldova după această dată.

Astfel, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive cu privire la reclamant, prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție din partea Republicii Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Federaţia Rusă a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de referință. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (Mozer, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi supraviețuit, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantului.

În concluzie, după ce a constatat că reclamantul au fost deținut în condiții inumane și degradante cu încălcarea articolului 3 din Convenție, Curtea a declarat că a existat o încălcare a acestui articol din partea Federaţiei Ruse.

Cu privire la încălcarea articolului 5 din Convenţie

Curtea a reiterat faptul că este bine definit în jurisprudența sa cu privire la Articolul 5 § 1 că orice privare de libertate nu trebuie numai să se bazeze pe una din acele excepții enumerate de la literele (a) la (f), ci, de asemenea, trebuie să fie "legală". În cazul în care "legalitatea" detenției este disputabilă, inclusiv la chestiunea dacă "o procedură prevăzută de lege" a fost respectată, Convenția, în esență, face trimite la legislația națională și stabilește obligația de a se conforma cu normele de fond și de procedură ale legislației naționale. Acest lucru impune, în primul rînd, că orice arest sau detenție să aibă o bază legală în dreptul național, dar, de asemenea, se referă și la calitatea legii, solicitând ca aceasta să fie compatibilă cu ordinea de drept, un concept inerent tuturor articolelor din Convenție (Del Río Prada v. Spania [MC], nr. 42750/09, § 125, CEDO 2013 și Mozer, § 134).

În cazul de față, se remarcă faptul că Federația Rusă a prezentat un rezumat al documentelor referitoare la sistemul judiciar în „RMN”, fără a prezenta copii ale documentelor în sine. Cu toate acestea, nu au reușit să explice dacă sistemul judiciar sau legislația pe care au descris-o cu privire la „RMN” era în vigoare în timpul evenimentelor relevante (2011-2013). 

Curtea a reamintit că, pentru perioada 2011-2013 relevantă pentru cerere, a stabilit deja că sistemul judiciar al „RMN” nu era un sistem care să reflecte o tradiție juridică compatibilă cu Convenția (Mozer, §§ 148-149 cu privire la faptele care au avut loc până în iunie 2010 și Eriomenco, § 72, până în septembrie 2016). Din acest motiv, a considerat că instanțele „RMN” și, implicit, orice altă autoritate „RMN”, nu puteau ordona arestul sau detenția „legală” a reclamantului, în sensul articolului 5 § 1 din Convenție (Mozer, § 150).

Astfel, Curtea a considerat că concluzia la care sa ajuns în cauzele Mozer și Eriomenco este valabilă și în prezenta cauză. În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura drepturile reclamantului. Din aceleași motive ca şi cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Republica Moldova nu a încălcat articolului 5 din Convenției.

În ceea ce privește Federația Rusă, din aceleași motive ca şi cele menționate la mai sus, Curtea a constatat că aceasta este responsabilă pentru încălcarea articolului 5 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 10 din Convenţie

Curtea a considerat că, prin promovarea materialului electoral în locurile publice, reclamantul și-a exercitat, fără îndoială dreptul la libertatea de exprimare, așa cum este protejat de articolul 10 din Convenție. De asemenea, a constatat că detenția și condamnarea reclamantului, din cauza exprimării opiniilor sale politice, au interferat în mod evident cu exercitarea libertății sale de exprimare. O astfel de ingerință reprezintă o încălcare a articolului 10, cu excepția cazului în care este în conformitate cu cerințele celui de-al doilea paragraf din această dispoziție.

Jurisprudența relevantă a Curții a fost citată în cauza Beșleagă v. Republica Moldova și Rusiei (nr. 48108/07, § 57, 2 iulie 2019).

În prezenta cauză, Curtea a constatat că condamnarea reclamantului în baza legislației „RMN” nu a avut niciun temei conform legislației RM. Astfel, Curtea a concluzionat că ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 din Convenție. Prin urmare, în prezenta cauză a avut loc o încălcare a acestei dispoziții.

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului. Din aceleași motive ca şi cele menționate mai sus, Curtea a constatat că Republica Moldova nu a încălcat articolului 10 din Convenției.

În ceea ce privește Federația Rusă, din aceleași motive ca şi cele menționate la mai sus, Curtea a constatat că aceasta este responsabilă pentru încălcarea articolului 10 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie

Curtea a constatat deja absența unui remediu efectiv în ceea ce privește încălcările comise de autoritățile „RMN” (Mozer, §§ 210-212, și Eriomenco, § 96; Beșleagă, § 77). Având în vedere similitudinea plângerilor formulate și coincidența intervalului de timp al evenimentelor din prezenta cauză cu cele din cauza Eriomenco, Curtea nu a observat motive pentru a se îndepărta de la această concluzie în prezenta cauză.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a dispus de un remediu efectiv cu privire la plângerile sale în temeiul articolului 3, 5, 10 din Convenție. În consecință, Curtea a trebuit să stabilească dacă încălcarea articolului 13 poate fi atribuită vreunuia dintre statele pârâte.

Curtea a notat că în cauza Mozer, §§ 213-216, a constatat că Moldova a pus la dispoziția reclamanților proceduri proporționale cu capacitatea sa limitată de a le proteja drepturile. Astfel, și-a îndeplinit obligațiile pozitive și Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție din partea Republicii Moldova. Curtea nu a constatat nici un motiv pentru a se îndepărta de la această concluzie în prezenta cauză (Mangîr și alții v. Republica Moldova și Rusia, nr. 50157/06, § 71, 17 iulie 2018). În consecință, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție din partea Republicii Moldova.

La fel ca în cauza Mozer (§§ 217-218), în lipsa oricăror comentarii din partea Guvernului Federației Ruse cu privire la oricare remedii disponibile reclamantului, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare din partea Federației Ruse a articolului 13, în coroborare cu articolul 3,5, 10 din Convenție.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 3, 5, 10 din Convenție și a articolului 13 în coroborare cu articolului 3, 5, 10 din Convenție din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 3, 5, 10 din Convenție și a articolului 13 în coroborare cu articolului 3, 5, 10 din Convenție din partea Federației Ruse.

Curtea i-a acordat reclamantului 15000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 3500 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Coliban v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă