Pe 30 aprilie 2014, reclamanta, dna Valentina Drovorub, a sesizat Curtea invocând încălcarea articolului 2 din Convenție, ca urmare a decesului fiului ei din cauza neacordării asistenței medicale adecvate în timpul detenției lui, precum și lipsa unei anchete efective cu privire la circumstanțele decesului acestuia.

În fapt

Fiul reclamantei, R., a fost reținut pe 11 decembrie 2012 de către autoritățile „RMN” și s-a aflat în mai multe locuri de detenție.

Pe 29 octombrie 2013, R. a fost internat în spitalul închisorii nr.3, iar pe 30 octombrie 2013 a fost transferat la spitalul clinic din Tiraspol, unde pe 1 noiembrie 2013 a decedat.

Certificatul medical de constatare a decesului, datat cu 2 noiembrie 2013, a stabilit cauza decesului lui R. ca fiind „infecția cu tuberculoză”, iar „tuberculoza diseminată a plămânilor” și infecția cu virusul HIV, ca fiind boli subadiacente.

Reclamanta a fost informată despre moartea fiului pe 1 noiembrie 2013. Din noiembrie 2013 până în martie 2014 aceasta a solicitat informații despre circumstanțele morții fiului său de la Ministerul Justiției al „RMN”, administrația închisorii „RMN” și Ministerul Sănătății al „RMN”.

Reclamanta a menționat că legea „RMN” conținea prevederi cu privire dreptul acesteia de a fi informată cu privire la situația fiul ei, fiind ruda sa apropiată.

Pe 25 februarie 2014, Ministerul Sănătății al „RMN” i-a refuzat reclamantei accesul la dosarul medical al fiului ei, susținând că, în conformitate cu legea „RMN”, informațiile despre starea de sănătatea a unei persoane și asistența medicală acordată reprezentau secret medical și puteau fi prezentate numai persoanei în cauză sau reprezentantului său legal, împuternicit în mod corespunzător. Astfel de informații ar fi putut fi prezentate, în absența consimțământului persoanei în cauză sau a reprezentantului său legal, numai la solicitarea organelor de drept și a instanțelor judecătorești.

Pe 22 martie 2014, reclamanta a solicitat Comitetului de anchetă „RMN” să pornească urmărirea penală în privința decesului lui R., să fie recunoscută ca parte vătămată și să fie informată cu privire la evoluția urmăririi penale. De asemenea, aceasta a solicitat Comitetului să obțină dosarele medicale ale lui R. de la administrația închisorii și informații despre schema de tratament aplicată în penitenciarele unde a fost deținut, cererea acesteia însă a rămas fără răspuns.

Pe 24 decembrie 2013, reclamanta s-a plâns Procurorilor Generali din Federația Rusă și din Republica Moldova cu privire la decesul lui R. în penitenciarul din „RMN”, ca urmare a neacordării asistenței medicale adecvate. De asemenea, aceasta s-a plâns Ombudsmanului din Republica Moldova și a solicitat implicarea acestuia pentru a fi efectuată o anchetă efectivă în privința decesului lui R.

Pe 20 ianuarie 2014, Procuratura Generală a Federației Ruse a redirecționat scrisoarea reclamantei către autoritățile din Republica Moldova, susținând că Rusia nu are competență de jurisdicție cu privire la evenimentele din „RMN”.

Pe 28 ianuarie 2014, autoritățile din Republica Moldova au pornit urmărirea penală pentru privarea ilegală de libertate a lui R. care a condus la moartea acestuia, reclamanta fiind recunoscută în calitate de parte vătămată.

Pe 28 mai 2014, autoritățile moldovenești au pornit o a doua anchetă pe faptul răpirii lui R. și privarea sa ilegală de libertate, reclamanta fiind recunoscută drept succesorul lui R.

Pe 28 octombrie 2014, Procuratura Generală a Republicii Moldova a solicitat asistența Biroului politici de reintegrare pentru a obține de la autoritățile „RMN” informații despre starea de sănătate a lui R., precum dosarele sale medicale și raportul de expertiză medico-legală, însă fără nici un succes.

Cele două anchete penale au fost ulterior conexate, iar pe 14 decembrie 2014 a fost suspendată urmărirea penală până la identificarea făptuitorilor. În ziua următoare, reclamanta a fost informată cu privire la această decizie și cu privire la dreptul de a o contesta.

În drept:

Cu privire la jurisdicție:

Curtea a reamintit că principiile generale referitoare la problema jurisdicției în temeiul articolului 1 din Convenție cu privire la acțiunile și faptele referitoare la regiunea Transnistreană a Moldovei au fost enunțate în cauzele Ilașcu și alții  (§§ 311-319), Catan și alții (§§ 103-07) și Mozer (§§ 97-98).

Cu privire la Republica Moldova, Curtea a notat că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Republica Moldova nu exercita controlul efectiv asupra Transnistriei, faptul că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Republicii Moldova naște obligația în sarcina acestui stat, în sensul articolului 1 din Convenție, de a utiliza toate posibilitățile juridice, diplomatice şi economice sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura drepturile și libertățile garantate de Convenție pentru toate persoanele care locuiesc în acea regiune. (Ilașcu și alții, § 333; Catan și alții, § 109; și Mozer, § 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (Ilașcu și alții, §§ 322 și 330-31; Catan și alții, §§ 109-10; și Mozer, § 99).

Curtea nu a găsit niciun temei de a diferenția prezenta cauză de cele menționate supra. Mai mult, a notat că Guvernul Republicii Moldova nu se opune aplicării unei abordări similare în cauza de față. Prin urmare, a constatat că Republica Moldova exercită competență jurisdicțională în sensul articolului 1 din Convenție, dar că responsabilitatea sa pentru actele reclamate trebuie evaluată în lumina obligațiilor pozitive menționate mai sus (Ilașcu și alții, § 335)

Curtea a conchis deja în cauza Ilașcu și alții că autoritățile Federației Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții, § 382). De asemenea, Curtea a constatat, în cauzele ulterioare referitoare la regiunea transnistreană, că până cel puțin în septembrie 2016 (Eriomenco v. Republica Moldova și Rusia, nr. 42224/11, § 72, 9 mai 2017), „RMN ” a fost în măsură să existe în continuare și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept în regiune, doar datorită sprijinului militar, economic și politic al Rusiei (a se vedea Ivanțoc și alții, nr. 23687/05, § § 116-120, 15 noiembrie 2011; Catan și alții, citată mai sus, §§ 121-122; și Mozer, citată mai sus, §§ 108 și 110). Curtea a concluzionat în cauza Mozer că nivelul ridicat de dependență al „RMN” față de sprijinul rusesc a furnizat un indiciu puternic că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, reclamantul a intrat sub jurisdicția acelui stat în temeiul articolului 1 din Convenție (Mozer, citat mai sus, §§ 110-111).

Curtea a concluzionat că reclamantul, în prezenta cauză, s-a aflat sub jurisdicția Federației Ruse în temeiul articolului 1 din Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 2 din Convenție:

Presupusul eșec de a proteja dreptul la viață al lui R.

Obligația de a proteja viața persoanelor aflate în detenție implică, de asemenea, o obligație pentru autorități de a le oferi asistență medicală necesară pentru a le proteja viața (Taïs v. Franța, nr. 39922/03, § 98, 1 iunie 2006 și Huylu v. Turcia, nr. 52955/99, § 58, 16 noiembrie 2006).

Mai mult, autoritățile trebuie să ia în considerare tratamentul persoanelor private de libertate. O deteriorare semnificativă a stării de sănătate a unei persoane în unitățile de detenție ridică serioase îndoieli cu privire la tratamentul medical administrat acolo (Farbtuhs v. Letonia, nr. 4672/02, § 57, 2 decembrie 2004; și Khudobin v. Rusia, nr.59696 / 00, § 84, CEDO 2006-XII (extrase)). Astfel, în cazul în care un deținut decedează ca urmare a unei probleme de sănătate, statul trebuie să ofere o explicație rezonabilă cu privire la cauza morții și tratamentul administrat persoanei în cauză înainte de decesul său (Kats și alții v. Ucraina, nr. 29971/04, § 104, 18 decembrie 2008).

​​Reclamanta a contestat disponibilitatea în penitenciarele „RMN” a unui tratament adecvat pentru starea de sănătate a lui R. și, prin urmare, administrarea acestuia la momentul dat de către administrația penitenciarului „RMN”. Curții nu i-a fost prezentat dosarul medical al lui R. pentru a stabili dacă i s-a oferit într-adevăr asistență medicală și nici informații despre protocolul medical folosit pentru a evalua dacă tratamentul administrat a fost adecvat stării sale de sănătate (Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, §§ 115 și 121, 7 noiembrie 2006). Eventual, în situația în care tratamentul necesar era disponibil și lui R. i s-a administrat un astfel de tratament, la momentul respectiv de către administrația penitenciarului, nu se poate afirma că acele măsuri au fost suficiente și au fost luate în timp util pentru a preveni rezultatul letal.

În special, cauza decesului lui R. pare să fi fost o complicație previzibilă a stării sale de sănătate, atunci când boala este lăsată netratată sau tratată incorect, sau într-un mod necorespunzător. Presupunând că tratamentul a fost administrat de cinci ori începând cu luna iulie 2013, întârzierile menționate mai sus au fost suficiente pentru a face tratamentul ineficient și pentru a permite constatarea îndeplinirii inadecvate a obligațiilor pozitive de protejare a sănătății și vieții lui R. în penitenciar. Astfel de omisiuni ar fi putut fi prevenite printr-o investigație medicală adecvată, prin tratament și plasare în timp util într-o secție medicală sau într-un spital specializat în tratamentul tuberculozei și al infecțiilor cu HIV. Astfel, rezultă că a existat o încălcare a articolului 2 din Convenție.

Obligațiile procedurale prevăzute la articolul 2 din Convenție

Curtea a constatat că nu a fost efectuată nicio anchetă adecvată cu privire la cauza decesului lui R. Cu toate acestea, unul dintre principiile de bază ale articolului 2 din Convenție în ceea ce privește astfel de cazuri medicale este că, atunci când un deținut decedează din cauza unei boli, autoritățile trebuie să inițieze din oficiu o anchetă oficială pentru a stabili dacă ar putea fi pusă în discuție neglijența medicală (Tarariyeva v. Rusia, nr. 4353/03, §§ 74-75 și 103, CEDO 2006-XV (extrase); Gagiu v. România, nr. 63258/00, § 68, 24 februarie 2009; și Kats și alții, §§ 116 și 120). Această obligație nu înseamnă că este întotdeauna necesar de a recurge la legea penală; în anumite circumstanțe, o anchetă efectuată în cadrul procedurilor disciplinare ar fi suficientă (Mastromatteo v. Italia [MC], nr. 37703/97, § 90, CEDO 2002-VIII).

În special, deoarece decesul lui R. nu a survenit în mod violent, ci a fost o consecință a stării sale precare de sănătate, nu a existat nicio încercare de a examina modul în care acesta fusese tratat înainte de spitalizare, analizând starea critică în care fusese adus la spitalul din penitenciar. Nu a existat nicio investigație privind neglijența medicală în privința persoanelor responsabile de supravegherea sănătății acestuia în penitenciar.

Reclamantei, ca rudă apropiată a lui R., i s-a refuzat accesul la toate informațiile medicale și alte informații personale despre R. deținute de administrația penitenciarului și de spitalul civil.

În loc să i se prezinte rezultatele unei anchete efective, reclamantei i s-au prezentat notele explicative de la administrația penitenciarului „RMN”, autoritate care era direct responsabilă de spitalul închisorii și de medicul care îl tratase pe reclamant în acel spital. Cu toate acestea, întrucât acele persoane erau, în virtutea funcțiilor lor, direct responsabile de calitatea tratamentului oferit reclamantului în închisoare, notele lor, potrivit cărora cauza decesului a fost atribuită stării medicale anterioare a reclamantului, nu puteau fi acceptate de către Curte ca fiind o relatare sigură și suficientă cu privire la decesul lui R..

Astfel, pe lângă toate lacunele menționate mai sus în tratamentul lui R., a existat, de asemenea, un eșec de a explica suficient decesul acestuia. Aceasta este o omisiune gravă, deoarece, în afară de preocuparea pentru respectarea drepturilor inerente articolului 2 din Convenție în fiecare caz individual, sunt în joc interese publice importante. În special, cunoașterea faptelor și a posibilelor erori comise pe parcursul asistenței medicale sunt esențiale pentru a permite instituțiilor în cauză și personalului medical să remedieze eventualele deficiențe și să prevină situații similare (Byrzykowski v. Polonia, nr. 11562/05, § 117, 27 iunie 2006).

Astfel, rezultă că a existat, de asemenea, o încălcare a articolului 2 din Convenție din motivul neefectuării unei anchete independente și complexe, în privința cauzei decesului lui R.

Curtea a trebuit să stabilească în continuare dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului. În cauza Mozer, Curtea a considerat că obligațiile pozitive ale Moldovei se refereau atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, precum și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamantului în mod individual (Mozer, § 151).

În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei, de restabilire a controlului, Curtea a constatat în cauza Mozer că, începând cu ostilităţile din 1991 și 1992 și până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile cu putinţă (Mozer, § 152). Evenimentele de care s-a plâns reclamanta au avut loc în perioada 2011-2013. Curtea a notat că nici una din părți nu au prezentat nicio dovadă care să demonstreze că Guvernul Republicii Moldova și-a schimbat poziția cu privire la regiunea Transnistreană în perioada când s-au petrecut evenimentele, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea constatată în cauza Mozer.

Cu privire la cel de-al doilea aspect al obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea a constatat în cauza Ilașcu și alții (§§ 348-352) că Republica Moldova nu a respectat pe deplin obligațiile sale pozitive, în măsura în care din mai 2001 nu a întreprins toate măsurile de care dispunea în cursul negocierilor cu „RMN” și autoritățile ruse pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanților. În cazul de față, reclamanta a susținut că Republica Moldova nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, deoarece ancheta penală inițiată nu a fost una eficientă pentru protejarea drepturilor lui R. și pentru că, din martie 2017, poziția președintelui Republicii Moldova a fost ambiguă cu privire la autoritățile „RMN”.

Curtea a considerat că autoritățile moldovenești nu dispuneau de mijloace reale de a garanta respectarea drepturilor lui R. pe teritoriul „RMN” (a contrario, Pocasovschi și Mihaila v. Republica Moldova și Federaţia Rusă, nr.1089 / 09, § 46, 29 mai 2018). Mai mult ca atât, autoritățile nu au putut examina în mod corespunzător plângerile cu privire la privarea de libertate care au condus la moartea lui R.

Curtea a constatat că evenimentele cauzei s-au produs până în 2013 și, prin urmare, nu a fost necesar să examineze argumentele reclamantei referitoare la conduita autorităților din Republica Moldova după această dată.

Astfel, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive cu privire la reclamantă. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 2 din Convenție din partea Republicii Moldova.

În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că Federaţia Rusă a exercitat un control efectiv asupra „RMN” în perioada de referință. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu a fost necesar să se determine dacă Federaţia Rusă a exercitat sau nu un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (Mozer, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu pentru „RMN”, care altfel nu ar fi supraviețuit, responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamantelor.

În concluzie și după ce a constatat că drepturile reclamantului garantate de articolul 2 din Convenție ​​au fost încălcate, Curtea a constatat că a existat o încălcare a acestei dispoziții din partea Federaţiei Ruse.

Concluzie (unanimitate): 

- nicio încălcare a articolului 2 din Convenţie din partea Republicii Moldova;

- încălcarea articolului 2 din Convenţie din partea Federației Ruse.

Curtea a acordat reclamantei 26000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 4000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, bani care urmează a fi plătiți de către Federația Rusă.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Drovorub v. Republica Moldova și Federația Rusă de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă