Lipsa unei anchete efective cu privire la plângerile de maltratare ale reclamantului – încălcare
Pe 21 februarie 2013, reclamantul, dl Evghenii Duca, a invocat în fața Curții încălcarea articolului 3 din Convenție, dată fiind lipsa unei anchete efective cu privire la plângerile sale de maltratare.
În fapt:
Pe 12 septembrie 2010, reclamantul a fost atacat și maltratat de către o persoană necunoscută în timp ce ieșea dintr-un club de noapte. Potrivit reclamantului, S. și G. au fost martorii incidentului, împreună cu alte persoane. A doua zi, agresorul l-a telefonat pe reclamant și l-a amenințat cu aplicarea violenței în cazul în care acesta va depune plângere la poliție.
Pe 15 septembrie 2010, reclamantul a depus o plângere la poliție. Ulterior, reclamantul și mai mulți martori au fost audiați.
Pe 21 septembrie 2010, a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală în baza certificatelor medicale prezentate de reclamant. Potrivit raportului, acesta a suferit mai multe leziuni care nu reprezentau o amenințare pentru sănătatea lui. Acelaşi raport constata că traumatismele puteau fi cauzate în circumstanțele descrise.
Între timp, pe 20 septembrie 2010, organul de urmărire penală a suspendat ancheta deoarece nu a fost identificat făptuitorul. Reclamantul a contestat ordonanța. Pe 5 octombrie 2010, Procuratura Orhei a anulat această ordonanță și a dispus efectuarea unor măsuri suplimentare în cadrul urmăririi penale. Colaboratorii de poliție însă au refuzat de două ori să pornească urmărirea penală, motivând că faptele invocate conțineau elementele unei contravenții administrative și nu componentele unei infracțiuni.
Pe 21 martie 2011, a fost pornită urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de încălcare a ordinii publice (huliganism) de către două sau mai multe persoane, reclamantul fiind recunoscut victimă.
Pe 23 mai 2011, reclamantul a depus o plângere, invocând faptul că după pornirea urmăririi penale nu au fost efectuate acțiuni în vederea identificării făptuitorului.
Reclamantul a depus mai multe plângeri la judecătorul de instrucție cu privire la pretinsele inacțiuni ale organului de urmărire penală, acestea fiind respinse pentru nerespectarea condițiilor de procedură.
Ulterior, deoarece nu fusese informat cu privire la evoluția urmăririi penale, reclamantul a depus plângeri repetate la judecătorul de instrucție, invocând întârzierea nejustificată în desfășurarea anchetei penale și inacțiunea organelor competente cu privire la identificarea făptuitorului. Plângerile sale au fost din nou respinse. Totuși, pe 16 martie 2012, judecătorul de instrucție a admis una din plângeri și a obligat organul de urmărire penală să identifice numărul de telefon și persoana care l-a telefonat pe reclamant pe 13 septembrie 2010. Totodată, instanța a dispus audierea și confruntarea mai multor martori, și întocmirea portretului-robot al suspectului.
În continuare, reclamantul a solicitat în repetate rânduri de la organul de urmărire penală oferirea informațiilor cu privire la măsurile întreprinse în temeiul încheierii emise de judecătorul de instrucție din 16 martie 2012.
Ulterior, reclamantul a primit un răspuns de la Procuratură prin care a fost informat că, din motive tehnice operatorul de telefonie mobilă nu a putut prezenta informațiile solicitate. Martorii au fost audiați în mod repetat, nefiind posibilă întocmirea portretului-robot al suspectului, din motiv că martorii nu mai puteau să-și amintească cum arăta el, iar unul dintre ei părăsise țara.
Pe 4 martie 2013, reclamantul a depus o plângere la Procuratură, solicitând un răspuns la întrebarea de ce operatorul de telefonie mobilă nu a putut furniza informații cu privire la identificarea numărului de telefon al făptuitorului. Deoarece nu a primit niciun răspuns, reclamantul a depus o plângere similară la judecătorul de instrucție. În cadrul ședinței de judecată care a avut loc pe 22 aprilie 2013, procurorul a declarat că urmărirea penală a fost pornită la cinci luni după incident, iar solicitarea informațiilor de identificare a numărului de telefon al făptuitorului nu a fost autorizată până în 2012 or, în conformitate cu legislația națională, operatorii de telefonie mobilă sunt obligați să păstreze aceste informații doar treisprezece luni. Plângerea reclamantului a fost admisă fiind constatat faptul că organul de urmărire penală a întârziat în mod nejustificat efectuarea acțiunilor de urmărire penală, totodată judecătorul de instrucție a obligat procurorul să răspundă la solicitarea reclamantului din 4 martie 2013.
În mai 2013, reclamantul a obținut de la Procuratură răspunsul operatorului de telefonie mobilă cu privire la motivele pentru care nu a fost eliberată informația despre numărul de telefon al făptuitorului.
Pe 17 iulie 2013, Procuratura a suspendat din nou urmărirea penală din motiv că nu a fost identificat făptuitorul. Au urmat alte demersuri din partea reclamantului, fiind efectuate investigații suplimentare ale cauzei, care pe 14 martie 2014 iarăși s-au încheiat cu suspendarea urmăririi penale, din aceleași motive.
Reclamantul a depus plângeri repetate la judecătorul de instrucție, care însă au fost respinse pe 16 octombrie 2015 și respectiv 30 iunie 2015.
În drept:
Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție
Curtea a reiterat faptul că articolul 3 consacră una dintre cele mai fundamentale valori ale societății democratice. Convenția interzice în termeni absoluți tortura, pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Obligația pentru Înaltele Părți Contractante în temeiul articolului 1 din Convenție de a asigura tuturor persoanelor aflate în jurisdicția lor respectarea drepturilor și libertăților definite în Convenție, coroborată cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri menite să se asigure că persoanele aflate în jurisdicția lor nu sunt supuse torturii sau tratamentului inuman sau degradant, la rele tratamente aplicate de către persoane private (a se vedea, de exemplu, O'Keeffe v. Irlanda [MC], nr. 35810/09, § 144, CEDO 2014 (extrase)).
Articolul 3 impune autorităților să efectueze o anchetă oficială eficientă, în privința pretinselor rele tratamente aplicate de persoane private; aceasta ar trebui, în principiu, să poată conduce la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor responsabili. Urmărirea penală ar trebui să se desfășoare independent, prompt și cu o diligență rezonabilă. Victima ar trebui să poată participa în mod efectiv (a se vedea C.A.S. și C.S. v. România, nr. 26692/05, § 83, 20 martie 2012 și O’Keeffe, citată mai sus, § 166).
În cazul de față, Curtea a constatat că, deși urmărirea penală a fost începută cu promptitudine în baza plângerii reclamantului cu privire la relele tratamente aplicate de către o persoană necunoscută, aceasta s-a limitat la proceduri administrative. O anchetă penală adecvată nu a început decât aproximativ jumătate de an mai târziu, ceea ce a limitat în sine utilitatea probelor adunate (a se vedea, de exemplu, Guțu v. Moldova, nr. 20289/02, § 61, 7 iunie 2007; Mătăsaru și Savițchi v. Moldova, nr. 38281/08, §§ 25 și 90, 2 noiembrie 2010; Gasanov v. Moldova, nr. 39441/09, § 53, 18 decembrie 2012; și Ciorap v. Moldova (nr. 5), nr. 7232/07, § 62, 15 martie 2016).
Curtea a constatat, de asemenea, că în pofida faptului că reclamantul a informat din start organele competente cu privire la amenințările pe care le primise printr-un apel telefonic și în pofida cererii depuse de reclamant pentru stabilirea identității apelantului, organul de urmărire penală a așteptat un an și jumătate până a dispus identificarea numărului făptuitorului. Până la acel moment, informațiile relevante fuseseră distruse, în conformitate cu prevederile legislației naționale. Astfel, o probă potențial importantă a fost lăsată cu bună știință să fie distrusă, în ciuda cererilor repetate ale reclamantului cu privire la cercetarea acestor probe. Acest aspect al eșecului organului de urmărire penală de a acționa cu diligență a fost confirmat și de către judecătorul de instrucție.
O întârziere similară a fost admisă și în ceea ce privește întocmirea portretului-robot al suspectului în baza descrierii martorilor. O astfel de acțiune a fost foarte importantă având în vedere dificultatea identificării făptuitorului, însă autoritățile au reacționat abia după ce o instanță a obligat organul de urmărire penală să facă acest lucru - în urma unei plângeri depuse de către reclamant. Tergiversarea acestor acțiuni ar fi putut conduce, în mod evident, la estomparea unor detalii importante în memoria martorilor, subminând astfel eforturile de identificare a făptuitorului.
Curtea a observat că reclamantului nu i s-a permis să se implice suficient în proceduri. În special, acesta nu a fost informat cu privire la desfășurarea urmăririi penale și a trebuit să depună cereri repetate privind prezentarea informațiilor și plângeri cu privire la inactivitatea organului de urmărire penală. Mai mult, la un moment dat reclamantul a obținut o hotărâre judecătorească pentru a primi un răspuns la cererea sa cu privire la prezentarea informațiilor - o hotărâre care nu a fost executată în totalitate până când nu a obținut o a doua hotărâre judecătorească.
Din aceste considerente, Curtea a concluzionat că ancheta privind maltratarea reclamantului a fost tergiversată, cu întârzieri inexplicabile care au condus la distrugerea potențialelor probe și la pierderea informațiilor din cauza trecerii timpului - și în tot acest timp, reclamantul nu a fost suficient implicat în proceduri.
Prin urmare, Curtea a constat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, sub aspect procedural.
Concluzie: încălcarea articolului 3 din Convenție (unanimitate).
Curtea i-a acordat reclamantului 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 15 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.
© Prezentul rezumat are la bază hotărârea Duca v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".
Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă